Rezultate

Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii, nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n'am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelelor cu fapta, arătând lui Dumnezeu linia noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui.

Aşa trebue să se poarte totdeauna monahul ca şi când ar avea să moară mâine; şi iarăşi aşa să se folosească de trup, ca şi când ar avea să trăiască mulţi ani. Aceasta pe de o parte taie gândurile trândăviei şi face pe monah mai sârguincios, iar pe de alta păzeşte trupul sănătos şi în aceeaşi înfrânare.

Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor şi a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din mişcările inimii, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m'a oprit Sfântul Preot, spunând că e nevrednic lucru să se

răspândească acestea şi să le aduc la urechile celor întinaţi. Căci, zice, şi cel ce ajută pe uneltitor este vinovat după lege. Dar că din astfel de simboale cunosc cele ascunse în inima noastră, şi din acestea iau prilejuri împotriva noastră, am arătat-o adeseori, respingând pe unii cari grăiau cele ce nu trebue, nepurtându-ne cu dragoste faţă de ei. De aceea am şi căzut în puterea dracului ţinerii de minte a răului şi îndată am primit gânduri rele împotriva lor, pe cari le cunoscusem mai înainte că au venit asupra noastră. Pentru aceea pe drept ne mustră Duhul Sfânt: „Şezând ai vorbit împotiva fratelui, şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală" şi ai deschis uşa gândurilor cari ţin minte răul şi ţi-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se, aceea e şi potrivit de a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim, iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău; şi să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită. Vezi ce zice şi sfântul Pavel către Tit: „Dovedeşte în învăţătură, cuvânt sănătos, nestricat şi fără vină, pentru ca împotrivitorul să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi". Iar fericitul David se roagă zicând: „Mântueşte-mă pe mine de clevetirea oamenilor", numind şi pe draci „oameni" pentru firea lor raţională. Dar şi Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce samănă în noi neghina păcatului, „om vrăjmaş". Fie ca să ne izbăvim de el, cu harul lui Hristos şi al Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.

Gândurile necurate primesc multe materii pentru creşterea lor şi se întind după multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea şi nu se dau îndărăt să umble drumuri lungi pentru marea căldură a patimei. Dar cele ce sunt cât de cât curăţite, sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că patima e slăbită. De aceea se mişcă mai de grabă împotriva firii şi, după înţeleptul Solomon, hoinărind câtăva vreme pe afară, aduc trestie la arderea nelegiuită a cărămizii, ca să se izbăvească asemenea unor capre din lanţuri şi a unor pasări din curse. Căci e mai uşor a curăţi un suflet necurat, decât a readuce din nou la sănătate pe unul curăţit şi iarăşi rănit, dracul întristării neîngăduind, ci aducând pururea înaintea ochilor, în vremea rugăciunii, idolul păcatului.

Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult şi adeseori, nu izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la pofta nevoinţii celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele privitoare la Darul, viaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte şi de viaţa altor oarecari pustnici cari au trăit totdeauna aşa, şi sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură, va pierde şi pe cea măsurată, dela o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge să binecuvânteze trupul şi să blesteme inima.

Tot înţelesul capitolului este acesta: lucrurile materiale privite işi pun tiparul pe minte, dar raţiunile lor nu. Altfel este cu realităţile spirituale. Dintre acelea aici ipostasurile (de pildă un înger, sau sufletul unui om), nici raţiunile lor nu-şi pun tiparul pe minte.

Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se reţină dela pâine, dela untdelemn şi apă. Căci această rânduială au cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. Desigur aceasta să nu o facă spre saturare şi să o facă numai odată pe zi. M'aş mira dacă vreunul, săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care sfântul Pavel a numit-o şi „tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns".') Iar dacă se descurajează cineva auzind acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrânează, retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească, să fugă cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: „l-am biruit".

Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte și-i dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă. De pildă: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu" lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: „Luând pâine", dau o formă minţii, iar: „A frânt-o" iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: „Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat", îşi pune tiparul pe minte, afară de „am văzut pe Domnul". Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună tiparul pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochiu profetic, firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstii, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebue să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor netrupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile cari îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără niciun tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai de grabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că dintre vederile cari nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte.

De trei feluri sunt căpeteniile dracilor cari se împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam. Aceştia stau cei dintâi Ia războiu şi chiamă sufletele spre păcat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alţii strecoară în suflet iubirea de argint, şi în sfârşit alţii ne momesc cu slava dela oameni. Dacă râvneşti aşa dar rugăciunea curată, păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihănirea, stăpâneşte pântecele; nu-i da pâine să se sature şi necăjeşte-l cu apa. Priveghiază în rugăciune şi alungă dela tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuților. Atunci îti va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune mintea în chipul stelei.

Toate gândurile necurate, stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieîre. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setii, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stărueşte din pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri. Iar minţii înecate în astfel de gânduri îi este cu neputinţă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa dreptăţii. Căci de aceste gânduri fiind trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie s'a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu. Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare şi aruncat întru întunerecul cel mai dinaiară, din aceste gânduri îşi avea ţesută haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului raţional, care s'a lepădat de poftele lumeşti. Iar pricina pentru care gândurile lucrurilor sensibile, cari zăbovesc în minte, strică cunoştinţa, am arătat-o în „Capetele despre rugăciune".

Când vor fugi de grabă dela noi vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s'a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră, n'a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s'a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, de sigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate s'ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebue să le ştim pentru râvna şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaciu în puterea de-a amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe străinii cari nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine, sfătueşte pe alţii să se Iapede de punga lor largă. Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învălue în gândurile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu scape. Şi aşa biata minte, învăluită într'aceste gânduri, se. luptă cu înverşunare cu aceia dintre oameni cari nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se împotrivesc, îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi învârtindu-se în minte, îndată-se înfăţjşează dracul mândriei, nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi însă, dorind pierzarea astorfel de gânduri, să trăim cu mulţumire în sărăcie. „Căci e vădit că nimic n'am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele*, aducându-ne aminte de Sf. Pavel, care zice că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint".

Când vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce s'a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într'o simplă contemplaţie a ta şi va fugi dela tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s'a ridicat la înălţime. Iar dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi mai mult cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe pământ1) şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare, turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească? Căci trebue să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei cari s'au curăţit şi văd întru câtva înţelesurile întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi chiar dacă aflând-o dela alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebue să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al nostru. In felul acesta ne vom folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul celorlalte gânduri necurate.