Rezultate pentru „întuneric”

Cei ce voiţi să rămîneţi cu mine, ascultaţi pentru Dumnezeu, şi fiecare să şadă în chilia lui în frica lui Dumnezeu. Şi nu dispreţuiţi lucrul vostru de mînă, pentru porunca lui Dumnezeu. Şi nu uitaţi de meditaţia voastră şi de rugăciunea neîncetată. Şi păziţi inima voastră de gînduri străine, ca să nu cugetaţi ceva despre vreun om sau despre vreun lucru al veacului acesta; ci totdeauna cercetaţi în ce înaintaţi şi siliţi-vă să vă îndreptaţi, rugînd pe Dumnezeu cu osteneala inimii şi cu lacrimi ca să vă ierte şi să vă păzească în viitor să nu mai cădeţi din acestea. În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gîndiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întîmpina în văzduh şi cum veţi răspunde lui Dumnezeu. Priviţi neîmpiedecat de mai înainte la înfricoşata zi a judecăţii şi a răsplătirii tuturor faptelor şi cuvintelor şi gîndurilor voastre, "Căci toate sînt goale şi descoperite ochilor Celui în faţa Căruia vom da socoteală" (Evr. 4,13).
Sfîntul Pahomie spune „Dacă cineva e împins cu grabă să vorbească şi să rîdă în locul unde se mănîncă, va lua certare (Gap. 9, P.G. 40
col. 948).
De se va întîmpla în timpul cântării şi al rugăciunii, sau în timpul citirii, să vorbească sau să rîdă cineva, trebuie să-şi dezlege îndată brîul şi, avînd capul plecat şi mîinile adunate, să fie dus înaintea altarului şi să fie certat de egumenul mînăstirii. Aceeaşi trebuie să se facă în adunarea fraţilor, cînd în acelaşi mod se adună să mănînce (Pahomie, P.G. 40, col. 948).
Fără o mare trebuinţă să nu vorbiţi în trapeză. Iar la Liturghie să nu îndreptaţi pe vreunul care cîntă, dacă nu va întreba acela ceva. în cursul săptămânii slujiţi în bucătărie în frica lui Dumnezeu, fără să părăsiţi meditaţia voastră. Peste tot să nu intre cineva în chilia fratelui său, nici să nu voiţi să vă vedeţi înainte de ora 6, nici să voiţi să cunoaşteţi lucrul de mînă al altora, de a lucrat fratele tău mai bine ca tine, sau tu mai bine ca el. Iar întîlnindu-vă în trecere, să nu vorbiţi în deşert, nici să nu îndrăzniţi orice, ci fiecare să ia aminte, în frica de Dumnezeu, la sine şi la lucrul său de mînă şi la meditaţie şi la sufletul său în ascuns. Iar cînd se isprăveşte Liturghia, sau cînd vă sculaţi de la mîncare, nu vă aşezaţi la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre lume, ci fiecare să intre în chilia lui şi să şi plîngă păcatele lui. Iar de se iveşte trebuinţa să vorbiţi împreună, vorbiţi foarte puţin, cu smerenie şi evlavie, gîndindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva, nici nu judecaţi pe cineva; nu dispreţuiţi pe cineva, nu cîrtiţi împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nici o minciună. Să nu voiţi să vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc.

Cei ce sînteţi stăpîniţi de dorul de a avea parte de mărita, dumnezeiasca şi luminoasa arătare a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos ; cei ce voiţi să primiţi în simţirea inimii focul cel mai presus de ceruri ; cei ce vă sîrguiţi să ajungeţi cu cercarea şi cu simţirea la împăcarea cu Dumnezeu ; cei ce aţi lăsat toate ale lumii, ca să aflaţi şi să agonisiţi comoara cea ascunsă în ţarina inimilor voastre; cei ce voiţi să vă aprindeţi încă de aici cu lumină candela sufletelor şi aţi lepădat toate cele de aici ; cei ce întru cunoştinţă şi cercare voiţi să cunoaşteţi şi să primiţi împărăţia cerurilor, aflătoare în lăuntrul vostru - veniţi să vă arăt ştiinţa vieţuirii paşnice sau cereşti, sau mai bine zis metoda care duce pe lucrătorul ei, fără osteneală şi fără multă sudoare, la limanul nepătimirii. E o metodă care nu se lasă speriată de nici o amăgire sau înfricoşare din partea dracilor, înfricoşîndu-se numai atunci cînd petrecem afară de viaţa pe care v-o înfăţişez, depărtaţi de ea prin neascultare. Aşa s-a întîmplat odinioară cu Adam, care, neavînd grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-1 pe acesta vrednic de crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a întunericului şi a stricăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de după el.

Socotesc că patru sînt cauzele virtuţilor îmbinate în treimea desăvîrşită, care au mişcat la această scriere de folos pe cel ce, pornit de la cea de la început, a trecut de curînd, de cea de la mijloc şi a ajuns la treimea teologiei tainice. Cea dintîi este libertatea, adică nepătimirea sufletului, care a înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii şi de acolo a intrat în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu. A doua, curăţia minţii prin lacrimi şi rugăciune, din care se naşte cuvîntul harului şi izvorăsc undele înţelesurilor. A treia este sălăşluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului spre folosul fiecăruia din cei curăţiţi, pentru dezvăluirea tainelor împărăţiei cerurilor şi pentru descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet. A patra, este trebuinţa care sileşte pe tot cel ce a luat talantul cuvîntului cunoştinţei, să-l propovăduiască, dată fiind ameninţarea lui Dumnezeu, Care zice : "Slugă vicleană şi leneşă, trebuia să dai argintul meu zarafilor şi eu venind aş fi luat al meu cu dobîndă" (Matei XXV, 27). De aceasta temîndu-se şi David, a zis : "Iată, buzele mele nu le voi împiedica, Doamne, Tu ştii; dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea ; adevărul Tău şi dreptatea Ta le-am grăit. N-am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de la adunare multă" (Ps. XXXIX, 11).

Fratele a întrebat pe bătrânul zicând: rogu-te, Părinte, să-mi spui, care a fost scopul întrupării Domnului?
Şi bătrânul răspunzând a zis: mă mir, frate, că, deşi auzi în fiecare zi simbolul credinţei, mă mai întrebi despre aceasta. Totuşi îţi spun că scopul întrupării Domnului a fost mântuirea noastră.
Iar fratele a spus: în ce fel, Părinte?
Şi a răspuns bătrânul: Omul fiind făcut la început de Dumnezeu şi aşezat fiind în Rai, a călcat porunca şi prin aceasta a căzut în stricăciunea morţii. Pe urmă, fiind cârmuit prin Providenţa felurită a lui Dumnezeu generaţie după generaţie, a stăruit totuşi să sporească în rău, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viaţă. Din această pricină Fiul cel Unul Născut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii şi al nemuririi, ni s-a arătat nouă celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii. Intrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască.
Şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind împărăţia cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele şi înfricoşând cu chinurile veşnice pe cei ce le vor călca, iar mai pe urmă suferind patima mântuitoare şi înviind din morti, ne-a dăruit nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. "Prin aceasta a dezlegat osânda păcatului strămoşesc al neascultării şi a desfiinţat prin moarte stăpânirea morţii, ca «precum în Adam toţi mor, aşa în El toţi să se facă vii».
Suindu-Se apoi la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui, a trimis pe Duhul Sfânt, ca arvună, a vieţii şi spre luminarea şi sfinţenia sufletelor noastre, ca şi spre ajutorul celor ce se nevoiesc pentru mântuirea lor prin păzirea poruncilor Lui. Acesta este scopul întrupării Domnului, spus pe scurt.

Am discutat cu o femeie nespus de tristă. Soțul ei părăsit-o. Fiul ei s-a alăturat unor hippy, a abandonat școala și a plecat de acasă. Fiica ei, în vârstă de doisprezece ani, este deprimată şi ea. Totul este fără noimă.
Femeia şi-a pierdut interesul pentru meseria ei. Intuneric deplin, o stare de blasfemie. Pe măsură ce vorbeam, simțeam tot mai limpede caracterul demonic al tristeții. Simțeam acceptarea ei, acceptarea voită a blasfemiei. Am simțit, de asemenea, neputința și insuficiența psihiatriei și a psihanalizei. Nu au nicio şansă de a-i scoate pe oameni din acest întuneric, dacă lumina din voi este întuneric...". I-am spus: "Poți face un singur lucru: renunță la blasfemie, ieşi din această minciună, din această renunțare. Nu poți face mai mult, dar acesta este începutul"

Toate gândurile necurate, stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieîre. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setii, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stărueşte din pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri. Iar minţii înecate în astfel de gânduri îi este cu neputinţă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa dreptăţii. Căci de aceste gânduri fiind trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie s'a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu. Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare şi aruncat întru întunerecul cel mai dinaiară, din aceste gânduri îşi avea ţesută haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului raţional, care s'a lepădat de poftele lumeşti. Iar pricina pentru care gândurile lucrurilor sensibile, cari zăbovesc în minte, strică cunoştinţa, am arătat-o în „Capetele despre rugăciune".

Aceste îndemnuri de folos ţi le dă rânduiala liniştei. Dar acum îţi voiu atrage luarea aminte şi asupra următoarelor lucruri, care ţin de ea. Tu ascultă-mă şi fă cele ce-ţi rânduesc ţie: Aşezându-te în chilia ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi dispreţueşte deşertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii cât şi a străduinţii, ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărîre a liniştei şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară sau în ce cumplită suspinare în ce mare spaimă şi frământare sau în ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrămile sufleteşti fără sfârşit. Mută-ţi apoi gândul la ziua învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. Inchipueşte-ţi scaunul acela înfricoşat şi cutremurător. Adu la mijloc cele ce aşteaptă pe păcătoşi: Ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însuşi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpâniilor şi a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit, şarpele cel mare, întunerecul şi peste toate acestea plângerea şi scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile. Gândeşte-te apoi şi la bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi: îndrăsnirea cea către Dumnezeu Tatăl şi către Iisus Hristos, către îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună cu tot poporul împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă şi plânge şi suspină pentru soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fi şi tu printre dânşii. Iar de bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te şi te veseleşte. Sârgueşte-te să te învredniceşti de partea acestora şi să te izbăveşti de osânda acelora. Să nu uiţi de acestea, fie că te atli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu lapezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puţin printr'aceasta să scapi de gândurile spurcate şi păgubitoare.

Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedecat de întunerec. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.

Cu cât cineva are vieaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunerecul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.