Rezultate pentru „datori”

Odată ce prin harul bunului Dumnezeu ne-am lepădat de satana şi de lucrurile lui şi ne-am unit cu Hristos în baia naşterii de-a doua, şi acum, iarăşi, prin făgăduinţa monahală, să păzim poruncile Lui. Aceasta o cere dela noi nu numai îndoita făgăduinţa, ci şi datoria firească. Căci fiind zidiţi la început de Dumnezeu „buni foarte", aceasta şi trebue să fim. Chiar dacă păcatul, furişându-se din neatenţia noastră, a adus în noi starea potrivnică firii, dar am fost rechemaţi iarăşi prin mulţimea milei Dumnezeului nostru şi am fost înoiţi cu patima Celui fără de patimă. Cu preţ am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, fiind izbăviţi de vechea neascultare venită nouă dela părinţi. De aceea, dacă ne facem drepţi, nu este nici un lucru mare. Mai de grabă a cădea din dreptate este ceva jalnic şi vrednic de osândă.

Mulți oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână față în față cu viața, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăția diavolului. Plictisiți şi temători, îşi sporesc indiferența prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă, marcată de frică şi plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest "tot" este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi.

Când vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce s'a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într'o simplă contemplaţie a ta şi va fugi dela tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s'a ridicat la înălţime. Iar dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi mai mult cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe pământ1) şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare, turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească? Căci trebue să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei cari s'au curăţit şi văd întru câtva înţelesurile întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi chiar dacă aflând-o dela alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebue să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al nostru. In felul acesta ne vom folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul celorlalte gânduri necurate.

Nu va putea să alunge dela sine amintirile pătimaşe, omul care n'a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci dintr'aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie şi pierzanie. Dar este cu neputinţă să biruim patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm dela cei ce se primejduesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebue să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în primire un alt naufragiu şi mai cumplit, sculând împotriva-ne vântul dracului slavei deşarte. De aceea şi Domnul nostru învaţă în Evanghelie pe acest cârmaciu, care e mintea, zicând: „Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea dela Tatăl vostru cel din Ceruri". Şi iarăşi: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că iubesc a se ruga prin adunări şi prin târguri, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor". Sau: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata lor". Să fim cu luare aminte la câte ne învaţă aci doctorul sufletelor: prin milostenie tămădueşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte pofta. Din acestea se alcătueşte noul Adam, înoit după chipul Ziditorului său, nemaifiind în el, datorită nepătimlrii, bărbat şi femeie, elin si iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos.

Rabdă cu plăcere privegherea, culcarea pe jos şi toate celelalte osteneli. Caută la slava cea viitoare, ce se va descoperi ţie împreună cu toţi sfinţii. „Că nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia, faţă de slava ce are să se descopere nouă") zice Apostolul. „Dacă eşti slăbit cu sufletul, roagă-te", precum este scris; roagă-te cu frică, cu cutremur, cu osteneală, cu înfrânare şi cu priveghiere. Aşa suntem datori să ne rugăm, mai ales pentru vrăjmaşii rău nărăviţi. Căci aceştia ori de câte ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu sârguinţă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu trebue, ca să ni le aducem aminte sau să le gândim în vremea rugăciunii. Aşa vreau ei să ducă mintea în robie, iar rugăciunea noastră să o facă nelucrătoare, deşartă şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi nefolositoare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi priveghere. Dacă de omul împărat te apropii cu frică şi cu cutremur şi-i faci rugăciunea cu luare aminte, cu cât mai vârtos trebue să te înfăţişezi la fel înaintea lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi a lui Hristos, împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, făcându-I în acelaşi fel rugăciunea ta? Căci lui îi slujeşte cu frică şi cu cutremur toată mulţimea şi ceata duhovnicească a îngerilor şi pe El îI laudă cu cutremur, prin cântare necontenită, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Prea Sfântul şi împreună veşnicul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Să nu-ţi iei tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească prin el vreo sminteală şi să-fi tulbure cugetul, ca să te îngrijeşti de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijeşti numai de tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la ce e mai bine, Ia odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună odihna duhovnicească, decât cea trupească. Iar dacă te gândeşti la folosul tânărului, să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a noastră datoria aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din chinovie. Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul liniştei. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să nu-ţi placă să locueşti, ci locueşte sau singur, sau cu fraţi neiubitori de materie şi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce locuieşte cu oamenii iubitori de materie şi cu multe griji, vrând-nevrând va face şi el tovărăşie cu ei şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în vorbire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea, nebunia după lucruri pământeşti, frica de sminteală, grija de naşteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te scoată din liniştea cea din chilie şi să te tragă în grijile lor. „Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de urmează Mie". Iar dacă şi chilia, în care locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu cumva să te topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlineşti, ca să te poţi linişti. Incălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu şi în războiul nevăzut.

Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi Iui Dumnezeu prin unele ca acestea, şi să nu judeci pe nimeni sau să zici: cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?

Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuți, să ştie că toate cele din vieaţa aceasta sunt după fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla.

Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voeşte să se mântuiască nici o piedecă nu are, fără numai negrija şi lenea.

Datoria oricărui om este să fie o forţă a naturii.