Rezultate pentru „drum”

Îţi admir talentul retoric. Continuă, eşti foarte clar

- Ce vrei, măi, călugăre?, zise lorgos deranjat de ironia lipsită de eleganță a lui Teofil. Mă întrebi pe mine ce e în mintea fiecăruia? Mie nu-mi place să văd popi, eu de asta nu merg la biserică; și ca mine sunt mulți. Altul zice că are o zi liberă, duminica, în care poate să doarmă în tihnă; al-tul merge la vânătoare sau la pescuit; altul nu merge fiind-că nu are haine bune; altul, fiindcă are hemoroizi; altul, pentru eu știu ce alt motiv! Eu să știu?

Bine, nu te alarma acum!, se grăbi Teofil să îl liniş-tească, cu părere de rău că îi provocase reacţia aceasta. Iar-tă-mă pentru sarcasm!

Eşti iertat. Păi ce mai vrei să afli acum, cât împart cunoştinţe pe gratis?

Doar o întrebare mai am.

Hai, zi, să vedem câtă înţelepciune ai să mai aduni astăzi!

Dacă pe cei obosiți, la care te refereai, sau pe vână-torul, sau pescarul amator i-ar chema la masă, acasă la ea, duminică dimineața, o persoană importantă, să zicem pri-marul, sau - să exagerăm puțin - prim-ministrul, crezi că s-ar duce?

- Ar alerga! Chiar dacă nu l-au votat!

Cred că ar simți că li se face și o mare cinste!

Sigur! Ar povesti asta și nepoților! Ca atunci când dau mâna în piața publică cu câte un candidat la funcția de deputat și nu se spală pe mâini o săptămână! Darămite într-un asemenea caz!

Cred că la fel ai proceda și tu, chiar dacă nu l-ai vota, și nu mă refer la gestul salutului, ci la acceptarea invitaţiei.

- M-aş gândi mult înainte de a accepta, fiindcă nu-mi plac lucrurile oficiale și formalităţile, dar bănuiesc că, în final, m-aş duce din politeţe. Acum, că mă gândesc la asta, cred că majoritatea tot din politețe s-ar duce.

Teofil ridică vocea şi privirea îi ardea:

- Şi atunci de ce, măi, binecuvântatule, să nu se ducă cineva duminica la biserică, când îl cheamă la cină Însuşi Dumnezeu, iar în meniu este chiar Trupul şi Sângele Lui? Cinsteşti un primar şi Îl scuipi în faţă pe Creatorul tău? Pe Împăratul tuturor? Unde e politeţea pe care o invocai?

Teofil se așeză în fața prietenului său jenat, care încer-ca în zadar să găsească ceva putred în nedumerirea călugă-rului, îl prinse de umeri, îl privi drept în ochi şi îl întrebă cu blândeţe:

Zici că nu mai crezi. Atunci de ce nu te dezici de Botez? De ce continui să te preocupi de Hristos dacă nu mai crezi în El și ai devenit un acuzator al credinţei? De ce nu-L ignori pur și simplu și nu îți vezi de drum? Nu e de ajuns doar să-L prețuiești ca pe un om bun! Trebuie să crezi în El! Te-ai căsători vreodată cu o femeie pe care o iubeşti, dar în care nu ai încredere?

Aceasta este cea mai mare reușită a Satanei, să fie considerat inexistent, imaginar, inventat! Și totuși existenţa lui nu este greu de demonstrat. Pot să îți fac demonstraţia aceasta oricând vrei, e de ajuns să arăți doar puțină bunăvoinţă.

[...]

Nu-ti face griji, procedura de adeverire a existenţei lui este mult mai uşoară. Ceea ce necuratul detestă cel mai mult este să vorbim cu Dumnezeu. Încearcă să Îi vorbeşti lui Dumnezeu şi să vezi cum o să ți se arate!

– Adică, dacă iau și eu în mână un șirag de mătănii și în-cep să zic „Doamne, miluiește!”, o să-mi apară dintr-odată în față, zâmbitor, Beelzebul?, comentă Iorgos persiflant.

Pe chipul lui Teofil îşi făcu apariția un zâmbet care părea să sugereze că știa ceva ce colaboratorul său ignora.

Cel rău nu este vreun strigoi neastâmpărat. Este ima-terial, este gândul rău, coşmarul nocturn, gândul de hulă, este pricina actului păcătos, este neliniştea fără motiv, dez-nădejdea, disperarea. Prin lucrările acestea îşi mărturiseşte prezenţa în viața noastră. Nu o să-l vezi niciodată viu în fața ta, ci - deoarece poate să pătrundă în mintea ta și în visele tale - o să-l descoperi în spatele multor reacţii ale trupului tău. Fiindcă accepţi, presupun, că mintea este cea care pune în mişcare trupul! De câte ori nu te-ai gândit pe neașteptate la ceva rău, cu care însă nu erai de acord? De câte ori nu te-a mulțumit, fără să vrei, gândul la pedepsirea drastică a unui răufăcător, cu toate că, dacă ţi s-ar fi dat dreptul să aplici chiar tu acea pedeapsă, nu ai mai fi fost la fel de nemilos pe cât fuseseși anterior, la nivelul gândului. Sau poate că ți-a părut chiar rău atunci când a fost executat! De câte ori nu ai dorit femeia prietenului tău și nu ţi-ai închipuit clipe de desfrânare cu ea, dar ştii că niciodată nu ai putea să îl trădezi? Acest gând rău, pe care însă nu-l putem transforma în faptă, este amprenta celui rău. Fiindcă dovada existenței lui sunt doar faptele și dispoziția noastră.

[...]

Dovada deplină va veni atunci când te vei îndrepta spre Dumnezeu. Acum cel rău te consideră al lui si n-o să te predea „Duşmanului” său fără să opună rezistenţă. O să-ți provoace un război tainic. Începe să te adresezi lui Dumnezeu şi atunci ai să vezi câte lucruri ciudate or să ți se întâmple. Și eu voi fi aici ca să ți le semnalez şi să te în-drum. Fiindcă pentru întoarcerea ta la Dumnezeu trebuie să ai un bun îndrumător, un duhovnic, cum îl numim în Ortodoxie.

Și ca să arate că îl ajută practic, a băgat mâna în buzu-nar, a scos de acolo un şirag de mătănii și i l-a înmânat. Iorgos l-a luat ezitând, dar s-a sfiit să răspundă imediat. A cerut timp, şi Teofil i l-a acordat cu generozitate.

Îşi dădea seama că acceptarea existenței necuratului însemna în mod automat acceptarea existenţei lui Dum-nezeu. Şi asta era doar cea mai mică înfrângere. Avea să-i fie lezat însă egoismul. Dacă există cu adevărat, se putea încumeta să încheie socotelile cu ducă-se-pe-pustii? Ci-ne avea să-l mai ajute, atunci? Teofil, căruia abia i-au cres-cut tuleii? Sau Dumnezeu? Şi pe cine, pe el, necredin-ciosul şi scepticul, care I-a pus în seamă atâtea și atâtea? Bineînţeles, Teofil spusese odată că „dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne poate sta împotrivă. Dar asta este valabil pentru bunii creștini, nu pentru cei din tagma lui Iorgos.

Îmi vorbeşti atâta timp despre logică, dar uiți că Dumnezeu cere credintă. Este imposibil să-L accepţi pe Dumnezeu prin rațiune, pentru că El nu poate fi cuprins de mintea omenească. Așa L-au căutat occidentalii, de aceea au pierdut drumul. Dacă crezi în El, atunci pretu-tindeni Îl vei vedea și o să ți se pară de neconceput ori-ce punere la îndoială a existenței Lui! Arăți credinţă la auzul unor cuvinte de dragoste din partea unei femei şi alergi după ea ca un căţeluş; la promisiunile unui politi-cian, și îl ovaționezi de la balcon; la reclama unui produs inutil, și îl cumperi şi ignori logica, care te poate opri să faci greşeala asta. Cu „bună credinţă" accepți orice bârfă și orice informație exagerată, dar în privința lui Dumne-zeu vrei dovezi! Ei, dacă vrei dovezi, trebuie mai întâi să crezi în El! Doar dacă nu cumva ai tu dovada inexistenţei Lui, pe care o susții! Desigur, Dumnezeu îți poate arăta El o dovadă a existenței Lui, dar tot trebuie să ai mintea și ochii deschişi, ca să nu o ignori sau să o consideri „noroc" ori „coincidenţă"! Altminteri, aşteaptă câteva milioane de ani până când ştiinţa o să dea răspunsuri de neclintit la toate nedumeririle omului ca să îl anuleze pe Dumnezeu. Dar ai grijă, ca nu cumva ultima şi cea mai mare descope-rire a științei să fie existenţa lui Dumnezeu!

Axion Estín la Protaton, în Kareia (numită astfel şi Karyótissa), „Iconoama" (Ikonómissa) și „Cucuzelita" (Kukuzélissa) de la Marea Lavră, la Vatoped: „Ctitorița" (Ktitórissa), „Atotîmpărăteasa" (Pantánassa), „Mângâie-toarca" (Paramythia), „Injunghiata" (Esfagméni), „Izvo-râtoarea de mir" (Eleovrýtissa sau Dohiárissa), „Împotri-vă-Glăsuitoarea" (Antifonítria) și „Cea Împuşcată" (Pyro-volithisa); „Portărița” (Portaítissa) la Ivíron; „Cea cu trei mâini" (Triherússa), „Cea care alăptează” (Galaktotrofú-sa), „Maica Domnului a Imnului Acatist" (Akathistu) și „Maica Domnului a preoților" (Papadiki) la Hilandar, „Maica Domnului a Imnului Acatist" (Akathistu) de la Dionisíu; „Cea din altar" (Vimatárissa), „Cea din Stylari" (Stylarini), „Cea Milostivă" (Eleúsa) şi „Ocrotitoarea nebiruită" (Foverá Prostasía), la Cutlumuş, la Pantocra-tor: „Stareţa" (Gheróntissa), la Zografu: „Ascultătoarea" (Epakúusa) şi „Înainte Vestitoarea" (Proanangheloméni), la Dohiariu, „Cea Grabnic Ascultătoare" (Gorgoypiko-0s), la Filoteu: „Dulcea Sărutare" (Glykofilúsa) şi „Stareţa” (Gheróntissa), la „Sfântul Pavel": „Izvorâtoarea de mir" (Myrovlýtissa), „Cea de pe insulă" (Nisiotissa), „Păzitoa-rea" (Fylátussa) şi „Maica Domnului «de la oglindă »" (tu Kathrefti); „Îndrumătoarea" (Odighitria), la Xenofont; „Cea milostivă" (Eleúsa) și „Cea de la arsana" (tu Arsaná), la Esfigmenu; la Constamonitu: cealaltă „Îndrumătoare" (Odighitria) şi „Împotrivă-Glăsuitoarea” (Antifonitria); la Rusikon, „Ierusalimiteana" (Ierosolymitissa); la Simo-nopetra, „Nădejdea celor deznădăjduiți” (Elpis ton Apelpisménon); la Grigoriu: „Cea care alăptează” (Galaktotro. fúsa), „Atotîmpărăteasa" (Pantánassa) şi „Maica Domnu-lui-Paleologhina" (Paleologhina); „Cea care lacrimează (Dakryrroúsa) şi „Cea care alăptează (Galaktotrofúsa) la schitul Sfântul Ilie; „Prodromița” (Prodromitissa), la schi-tul Sfântului Ioan Botezătorul; „Cea milostivă” (Eleúsa) la Kavsokalivia; „Maroudá" la schitul omonim al Mănăs tirii Hilandar; „Pururea Fecioara cea Milostivă" (Évsplah-ni Aipártheni) la schitul Tebaidei; la schitul Bogorodiţa, „Maica Domnului «a Tâmplarului»" (Xilurgú), la schi-tul Sfântul Pantelimon, „a Acatistului Bunei Vestiri”.

Pentru bani omul se duce până la capătul lumii... Pentru Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu se duce nici la biserica de peste drum.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui pînă ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curaţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui — care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu — urmăresc cu toată sîrguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului, începutul lor în viaţa de liniştire este plînsul, ocărîrea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cît mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrînarea şi osteneala trupească, al căror sfîrşit deobşte este rîul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frîngerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfîrşitul este pacea din partea gîndurilor, aşa în aceia sfîrşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sunt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei. Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sunt roşi de griji. Zidesc, dar o mână nevăzută năruie. Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte. Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Drumul făcut de-a lungul Aleii Taconic mi-a fost însoțit de o revărsare de frunze ruginii. Mă gândeam: de unde ştim că, pe lângă această lume - căzută şi păcătoasă - există, fără îndoială, o alta, după care tânjim? Mai presus de toate, ştim asta de la natură, prin mărturia şi prin frumusețea-i rănită. Mărturia şi frumusețea naturii vorbesc despre cealaltă lume. Teologia este studierea lui Dumnezeu, după cum știinta este studierea naturii – fără mister

„Principiile sunt, pentru oameni, un substitut al lui Dumnezeu...". Principiul este un cuvânt încă şi mai limitat decât „Religia". (din recenzia cărții Theological ABC a lui Frederich Buecher, apărută în ,New York Times"). „Religia", cât de multe lucruri poate însemna ea. M-am gândit la aceasta în legătură cu N - o femeie simplă, de vârstă mijlocie, pe care o întâlnesc odată la două, trei săptămâni, în calitate de „părinte spiritual". Vrea să aibă o viață duhovnicească, dar, Doamne, câtă concentrare pe sine, pe felul cum toți apropriații ei – fiul, soțul, vecinii, totul – stau în calea eforturilor ei, câtă orbire la tot ce o înconjoară! Ce atrage la religie pe un astfel de om? Sau, mai bine zis, ce fel de compensare încearcă să găsească?

Înfruntarea păcatelor „Trebuie să înțelegem...!" Ajungem la un moment dat în viață când ne dăm seama că nu este nimic de înțeles, că toate complicațiile sunt imaginate și că totul este un fel de ceață pe care o folosim, pentru a ne acoperi păcatele și pentru a nu fi obligați să le înfruntăm.

Problemele de conștiință ale tinerilor de azi sunt adeseori niște fleacuri. Există două surse ale păcatului: trupul și mândria.

Iar oamenii încearcă adesea să le acopere cu tot felul de complicații pentru a părea dificile și profunde („are multe probleme..."). Şi găsesc cu uşurință un îndrumător spiritual pregătit să le soluționeze problemele, îndeosebi prin discuții interminabile. Adevărul este mult mai simplu: trup şi mândrie. Acestea sunt cheia problemelor şi a dificultăților, rădăcina discuțiilor interminabile, a spovedaniilor monotone, a introspecției si a îngăduinței față de sine. Creştinismul nu este „eficace", nu sună bine. Insuficiența şi falsitatea îndrumării pastorale, a "terapiei" religioase este, adeseori, la fel de falsă precum refuzul de a înfrunta păcatul. Adevărata credință constă în dobândirea virtuții simplității – veselă, plină de viață și eliberatoare. „Dificultățile", „complicațiile" şi „problemele" sunt alibiuri triviale ale omului egocentric îndrăgostit de propria-i imagine: un om agitat si complex.