Rezultate pentru „femeie”

„Principiile sunt, pentru oameni, un substitut al lui Dumnezeu...". Principiul este un cuvânt încă şi mai limitat decât „Religia". (din recenzia cărții Theological ABC a lui Frederich Buecher, apărută în ,New York Times"). „Religia", cât de multe lucruri poate însemna ea. M-am gândit la aceasta în legătură cu N - o femeie simplă, de vârstă mijlocie, pe care o întâlnesc odată la două, trei săptămâni, în calitate de „părinte spiritual". Vrea să aibă o viață duhovnicească, dar, Doamne, câtă concentrare pe sine, pe felul cum toți apropriații ei – fiul, soțul, vecinii, totul – stau în calea eforturilor ei, câtă orbire la tot ce o înconjoară! Ce atrage la religie pe un astfel de om? Sau, mai bine zis, ce fel de compensare încearcă să găsească?

Înfruntarea păcatelor „Trebuie să înțelegem...!" Ajungem la un moment dat în viață când ne dăm seama că nu este nimic de înțeles, că toate complicațiile sunt imaginate și că totul este un fel de ceață pe care o folosim, pentru a ne acoperi păcatele și pentru a nu fi obligați să le înfruntăm.

Problemele de conștiință ale tinerilor de azi sunt adeseori niște fleacuri. Există două surse ale păcatului: trupul și mândria.

Iar oamenii încearcă adesea să le acopere cu tot felul de complicații pentru a părea dificile și profunde („are multe probleme..."). Şi găsesc cu uşurință un îndrumător spiritual pregătit să le soluționeze problemele, îndeosebi prin discuții interminabile. Adevărul este mult mai simplu: trup şi mândrie. Acestea sunt cheia problemelor şi a dificultăților, rădăcina discuțiilor interminabile, a spovedaniilor monotone, a introspecției si a îngăduinței față de sine. Creştinismul nu este „eficace", nu sună bine. Insuficiența şi falsitatea îndrumării pastorale, a "terapiei" religioase este, adeseori, la fel de falsă precum refuzul de a înfrunta păcatul. Adevărata credință constă în dobândirea virtuții simplității – veselă, plină de viață și eliberatoare. „Dificultățile", „complicațiile" şi „problemele" sunt alibiuri triviale ale omului egocentric îndrăgostit de propria-i imagine: un om agitat si complex.

Am discutat cu o femeie nespus de tristă. Soțul ei părăsit-o. Fiul ei s-a alăturat unor hippy, a abandonat școala și a plecat de acasă. Fiica ei, în vârstă de doisprezece ani, este deprimată şi ea. Totul este fără noimă.
Femeia şi-a pierdut interesul pentru meseria ei. Intuneric deplin, o stare de blasfemie. Pe măsură ce vorbeam, simțeam tot mai limpede caracterul demonic al tristeții. Simțeam acceptarea ei, acceptarea voită a blasfemiei. Am simțit, de asemenea, neputința și insuficiența psihiatriei și a psihanalizei. Nu au nicio şansă de a-i scoate pe oameni din acest întuneric, dacă lumina din voi este întuneric...". I-am spus: "Poți face un singur lucru: renunță la blasfemie, ieşi din această minciună, din această renunțare. Nu poți face mai mult, dar acesta este începutul"

Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte și-i dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă. De pildă: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu" lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: „Luând pâine", dau o formă minţii, iar: „A frânt-o" iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: „Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat", îşi pune tiparul pe minte, afară de „am văzut pe Domnul". Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună tiparul pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochiu profetic, firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstii, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebue să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor netrupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile cari îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără niciun tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai de grabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că dintre vederile cari nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte.

Nu va putea să alunge dela sine amintirile pătimaşe, omul care n'a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci dintr'aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie şi pierzanie. Dar este cu neputinţă să biruim patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm dela cei ce se primejduesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebue să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în primire un alt naufragiu şi mai cumplit, sculând împotriva-ne vântul dracului slavei deşarte. De aceea şi Domnul nostru învaţă în Evanghelie pe acest cârmaciu, care e mintea, zicând: „Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea dela Tatăl vostru cel din Ceruri". Şi iarăşi: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că iubesc a se ruga prin adunări şi prin târguri, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor". Sau: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata lor". Să fim cu luare aminte la câte ne învaţă aci doctorul sufletelor: prin milostenie tămădueşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte pofta. Din acestea se alcătueşte noul Adam, înoit după chipul Ziditorului său, nemaifiind în el, datorită nepătimlrii, bărbat şi femeie, elin si iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos.

Avva Timotei, preotul, i-a spus avvei Pimen: O femeie din Egipt preacurvește și tot ce câștigă dă de pomană. Avva Pimen a zis: Nu va rămâne curvă, căci se vede într-însa rodul credinței.

Odată, s-a întâmplat să vină mama preotului Timotei la fiul ei și el a întrebat-o: Femeia aceea tot preacurvește? Ea zice: Da, și-a sporit și ibovnicii, și milosteniile. Avva Timotei l-a înștiințat pe avva Pimen, iar el a zis: Nu va rămâne curvă.

Când a venit din nou mama avvei Timotei la dânsul i-a zis: Știi că femeia aceea vrea să vină cu mine, ca să te rogi pentru sufletul ei? Preotul i-a spus avvei Pimen, iar acesta l-a îndemnat: Mai bine du-te tu și te întâlnește cu ea. Avva Timotei s-a adus și s-a întâlnit. Când l-a văzut și a auzit din gura lui cuvântului Dumnezeu, femeia a fost străpunsă până la lacrimi, a început să plângă și a zis: De astăzi înainte mă lipesc de Dumnezeu și nu mai preacurvesc. Și îndată a intrat într-o mânăstire și a fost plăcută lui Dumnezeu.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoes: Spune-mi un cuvânt. El i-a zis: Mergi și roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ți dea plâns și smerenie în inima ta. Fii mereu atent la păcatele tale și nu-i judeca pe alții, ci socotește-te mai prejos de toți. Nu ține prieteșug cu vreun copil și nu cunoaște nicio femeie, nu te împrieteni cu vreun eretic, rupe îndrăzneala din tine, stăpânește-ți limba și pântecele și gustă doar puțin vin. Dacă cineva iți vorbește despre vreun lucru oarecare, nu te lua la harță cu el, ci, dacă vorbește bine, spune-i: Da, iar de vorbește rău, spune-i: Tu știi ce vorbești. Nu te certa cu el despre cele spuse. Aceasta e smerenia.

Altă dată, îi aduc câțiva oameni o femeie îndrăcită [n.n. avvei Longinus]. El le zice: Nu știu ce pot să fac pentru voi. Mergeți mai degrabă la avva Zenon. Când avva Zenon a început să gonească demonul, acesta s-a apucat să urle: Avva Zenon, crezi că ies din cauza ta? Avva Longinus se roagă dincolo împotriva mea și ies de frica rugăciunilor sale. Pe tine nici nu te-aș fi luat în seamă.

Spuneau despre avva Apollo de la Sketis că era cioban necioplit. Văzând odată pe câmp o femeie cu prunc în pântece, și-a zis împins de diavol: Vreau să văd cum stă pruncul în pântece. A spintecat femeia și a văzut pruncul. Dar îndată l-a durut inima și, străpuns până la lacrimi, s-a dus la Sketis și a mărturisit părinților ce făcuse. [...] Le-a zis lor: "Eu am patruzeci de ani și până acum n-am făcut nicio rugăciune. Acum însă, de voi mai trăi încă patruzeci de ani nu voi înceta să mă rog lui Dumnezeu, ca să-mi ierte greșelile mele".

Într-adevăr nu făcea niciun lucru cu mâna, ci se ruga mereu și zicea: Eu am greșit ca un om, Tu, ca un Dumnezeu, curățește-mă!. Rugăciunea aceasta îi devenise grijă de căpătâi, ziua și noaptea. Un frate care locuia cu dânsul îl auzea spunând: Te-am supărat Doamne, iartă-mă, ca să mă odihnesc puțin.

Și a avut încredințarea că Dumnezeu l-a iertat pentru toate greșelile, chiar și pentru uciderea femeii. Numai de iertarea pentru uciderea copilului nu era încredințat. Dar un bătrân i-a zis: Dumnezeu te-a iertat și pentru aceasta, dar te lasă în durere, pentru că-ți folosește sufletului.