Rezultate pentru „iubi”

Adevărul e că în privinţa aceasta s-a chinuit mult. Sata-na știe care este slăbiciunea, punctul slab în zidurile cetăţii fiecăruia, și într-acolo îşi îndreaptă săgeţile. Punctul slab al unora este mâncarea, al altora, somnul, pentru alții, partea pasională, pentru alții, traiul bun, unii au slăbiciunea mâniei, alții, pe cea a judecării celorlalți, alții sunt iubitori de bani. Acolo unde te doare, acolo te loveşte! Şi el a avut aceeași problemă ca și Iorgos, de aceea îi simțea suferinţa şi de aceea i-a şi dat răspuns. Mai ales în vremea în care a trăit în Australia, bărbat de doi metri, făcând cuceriri şi având admiratoare, trăise multe excese, într-un mediu to-lerant, unde nu era nevoie nici să te căsătorești cu prietena ta, nici să te ascunzi de familia ei, aşa cum se întâmpla pe insula lui. Și, când a venit în Sfântul Munte, toate ace-le experienţe au devenit un adevărat coşmar, îl sufocau. Fiindcă una este să te lupţi cu fapte ipotetice și alta, cu experienţe care şi-au făcut deja sălaș în memoria ta! Lupta era zilnică, serile erau grele, se înnopta greu, Îl ruga pe Dumnezeu să nu se mai facă niciodată noapte, să fie ca la Cercul Arctic, unde ziua durează șase luni.

Un părinte duhovnicesc l-a lămurit că rugăciunea nu este de ajuns, e nevoie să chinui trupul, să-l ostenești, ca să nu mai aibă pofte. Ergoterapie! Asta a făcut. Nu stătea o clipă. Toată ziua era în picioare, la ascultări.

[...]

Se oferea voluntar oriunde simțea că e vorba de efort și chin. Şi când trupul se revolta prin dureri, când pleoapele aveau nevoie de o cantitate mai mare de cafea ca să nu se închidă, atunci, ca prin magie, comunicarea cu Iisus de-venea mai bună, dobândea limpezime și patimile intrau într-o letargie hibernală. La început a crezut că acestea au murit, că au plecat pentru totdeauna, dar, imediat ce se mândrea cu victoria lui, reveneau și mai cumplit și era nevoie de și mai mult efort ca să le adoarmă.

- Pe mine poți să mă înjuri, să mă batjocoreşti, să mă ironizezi, poți chiar să mă lovești dacă vrei, dar dacă te mai văd că îți bați joc de un pustnic o să te strivesc ca pe-o dudă. Eu în faţa lor nu sunt nimic, de mai folos sunt vier-mii decât mine. Ştii, măi, de ce te întrebau cum te chea-mà? Crezi că voiau să-ți facă un cadou de ziua ta sau că o făceau din curiozitate? Pustnicii aceştia au văzut întune-ricul în care te-ai afundat, și noaptea, în timp ce tu dormi sforäind și i-ai dat deja uitării, ei or så se roage pentru tine, invârtind şiragul de mătănii, lui Hristos, Maicii Domnului şi tuturor sfinților. Şi nu doar pentru tine, ci și pentru tot neamul tău. Dacă tu nu dai doi bani pe Hristos și pe Maica Domnului, cel puțin arată respect faţă de iubirea pe care o simt pentru tine toți acești oameni.

Noi ne rugăm pentru voi și pentru toți oamenii, așa cum ne-a învățat Hristos, Mântuitorul nostru, care ne-a poruncit să-i iubim chiar și pe dușmanii noștri.

Există un singur remediu pentru dragoste: a iubi mai mult.

Lângă ţărmul tristei mări

M-am oprit pe-o stâncă.

Apa tremură spre zări,

Verde şi adâncă.



Sufletu-mi, împovărat

De-o iubire moartă,

Se ridică ne-mpăcat

Şi cu el o poartă,



Cum îşi duce greu în zbor

Vulturul de mare,

Peste valuri călător,

Prada moartă-n gheare...

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"

Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin."

Răspuns al marelui Bătrîn (sau al lui Varsanufie ) către Ava Ioan de la Berşeba, care-i ceruse să îngăduie să vină să vieţuiască lîngă ei, în mînăstirea lor de obşte.

S-a scris în Apostol că "Cel ce a început întru voi lucrul cel bun, El însuşi îl va şi duce la capăt pînă în ziua Domnului nostru Iisus Hristos" (Filip l,6). Şi iarăşi a spus Stăpînul nostru celui ce a venit la El: ,,De nu se va lepăda cineva de toate cele ce le are şi de neamul lui, ba de nu-şi va urî chiar şi sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu" (Lc. 14, 33 şi 26). Şi e cu putinţă lui Dumnezeu să împlinească acest cuvînt pentru noi. "Că ce este mai bine şi mai plăcut decît a locui fraţii împreună?" (Ps. 132, 1). Deci mă rog să ajungi la măsura scrisă în Fapte: "Cîţi aveau averi le vindeau şi aducînd preţul celor vîndute îl puneau la picioarele Apostolilor" (Fapte 4, 34, 35).

Şi eu cunoscînd rîvna ta, ca fiind după Dumnezeu, am spus iubitului nostru fiu, Serid, care ne-a acoperit pe noi cu Dumnezeu de către oameni (şi nădăjduim în Dumnezeu că te va acoperi şi pe tine împreună cu noi): "Primeşte pe fratele Ioan cu dragoste multă şi să nu stai de loc la îndoială. Căci încă înainte cu doi ani mi-a descoperit Dumnezeu că va veni aici şi mulţi dintre fraţi vor veni la noi. Şi eu am păzit descoperirea pînă ce voi afla ce va face Domnul. Cînd deci s-a împlinit timpul, am arătat-o şi eu vouă".

Şi fiindcă am socotit ca din cele ce le port să-ţi trimit ceva şi ţie, iată am luat culionul de pe capul meu şi ţi l-am trimis prin fratele, zicînd: "Dă-i-l lui şi adu-mi în locul lui altul". Ţine-l deci pînă la moartea ta. Căci te va acoperi de multe rele şi ispite. Să nu-l dai deci altcuiva. Că el este Binecuvîntarea lui Dumnezeu prin mîinile mele. Şi sileşte-te să duci la capăt lucrul tău şi eliberează-te de orice altă grijă, cum ne-am eliberat şi noi. Şi şezi cu noi întru toată negrija, dăruindu-te lui Dumnezeu.

Şi eu, Serid , îţi spun ţie un lucru minunat. Cînd grăia Bătrînul acestea, gîndeam întru mine: cum voi putea ţinea aceasta în minte, ca să le scriu ? Dacă ar vrea Bătrînul, aş aduce aci cerneală şi hîrtie ca să scriu orice cuvînt pe care-l aud. Dar el a cunoscut ceea ce gîndeam şi faţa lui începu să strălucească ca focul şi-mi spuse: "Du-te şi scrie şi nu te teme. Dacă ţi-aş spune zeci de mii de cuvinte ca să le scrii, Duhul lui Dumnezeu nu te; va lăsa să scrii nici mai mutte nici mai puţine decît ţi-am spus, chiar dacă ai voi, ci-ţi va conduce mâna ca să le scrii acestea pe rînd.

Iţi laud, prea iubite frate, îndemnul tău, îţi fericesc binecuvîntatul şi iubitorul tău suflet, pentru sîrguinţă adevărată în cele bune şi frumoase. Căci se cade a fi lăudată virtutea de a cerceta cu atîta osteneală şi de a lăuda cu sinceritate pe fericitul şi cu adevărat vrednicul-de-Dumnezeu — părintele nostru, cel cu nume de dar al lui Dumnezeu. Pentru că din lauda acestui fericit, se naşte şi iubirea de Dumnezeu şi de viaţa adevărată. Căci lauda, după fericitul Grigorie, e pricinuitoare de rîvnă, iar rîvna, de virtute. Şi virtutea, de fericire. Deci trebuie să ne bucurăm şi să ne împreună-bucurăm de această propăşire a ta. Căci te dovedeşti mergînd pe urmele aceluia care a urmat pilda celui blînd şi smerit cu inima; a aceluia care, privind la lepădarea lui Petru şi a celor împreună cu el, s-a dezbrăcat aşa de mult de orice împătimire de cele văzute şi s-a predat pe sine aşa de mult faptelor celor plăcute lui Dumnezeu, încît, cum bine ştii, a spus către Mîntuitorul:"Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie" (Mt. 19, 27).
De aceea, desăvîrşindu-se în scurtă vreme, împreună cu Dumnezeu, a împlinit ani mulţi, nu petrecînd în pustiuri şi în munţi văzuţi, nici stăpînind cu putere peste fiara mîncătoare de trupuri, ci îmbrăţişînd pustiul sufletului şi rîvnind să se apropie de munţii veşnici, ştiind să lumineze în chip minunat şi călcînd peste şerpi şi scorpii ucigătoare de suflete. Iar la aceste biruinţe s-a învrednicit să ajungă în scurtă vreme cu ajutorul lui Hristos, prin tăgăduirea cu bărbăţie a voii sale. Căci aceasta i-a deschis calea nerătăcitoare a părinţilor, care i-a făcut sarcina lui fericită şi uşoară şi jugul cel mîntuitor şi blînd, blînd cu adevărat.

Ar putea spune cineva că filozoful acesta a fost îndemnat de iubirea de învăţătură şi de marea voinţă de a cunoaşte să osîndească atît de necruţător pe cei ce nu văd adăugîndu-se nici un folos din învăţătura de afară la cea care le vine acum din Evanghelie şi e nădăjduită să le vină, potrivit făgăduinţei nemincinoase, celor ce vieţuiesc conform ei. Căci aceia dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezu, să-l desăvîrşească şi să-l îndumnezeiască, iar învăţăturile de afară nu le pun deasupra celor pămînteşti, ci le numesc, după Pavel, înţelepciune trupească (2 Cor. I, 12) şi a veacului acestuia şi pe fruntaşii ei dintre elini, ca pe unii ce s-au folosit de şcoala zidirii cea de la Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, îi socotesc înţelepţi falşi şi neînţelepţi. De aceea filozoful s-a supărat că nu li se dă şi învăţaţilor în ale acelora cea mai mare cinste şi aceasta pentru că voia să fie şi el părtaş de ea. Căci pentru ea şi-a luat şi titlul de filozof şi numai rodul ei îl urmărea prin toată sîrguinţa sa. Este vorba de Varlaam.
Dar ce alt chip de slujire s-a ridicat împotriva "slujbei cuvîntătoare" (Rom. XII, 1), mai bine zis duhovniceşti, a noastre, adică a rugăciunii şi a celor ce o cinstesc pe ea mai mult decît orice şi se dedică ei întru linişte şi fără griji toată viaţa şi dau o mînă de ajutor prin experienţă celor ce sînt introduşi la această liturghie îngerească şi mai presus de lume ? Cine se împotriveşte în cuvînt celor ce aleg mai bine să tacă ? Cine pizmuieşte pe cei ce nu umblă cîtuşi de puţin după cinstire ? Cine, bizuindu-se pe trecut, se uită de sus la cei ce şed departe de stadion ? Iată că în luptele lui de mai înainte pentru filozofie, monahul şi filozoful s-a vădit ca duşman al monahilor, dar al celor ce trăiesc încă ; aici însă, folosindu-se de spusele părinţilor Bisericii ce s-au mutat la ceruri, spre răsturnarea cuvintelor lor, nu ştiu ce a păţit de a pornit o luptă nu mică.

Fiecare din noi primeşte mîntuirea prin harul şi darul dumnezeiesc al Duhului, dar poate ajunge prin credinţă, prin iubire şi prin lupta voinţei lui libere la măsura desăvîrşită a virtuţii, ca precum prin har, aşa şi prin dreptate să moştenească viaţa veşnică. Căci nu se învredniceşte cineva numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu, fără să aducă şi lacrimile sale, de înaintarea desăvîrşită ; dar nici nu ajunge numai prin sîrguinţa şi puterea sa, fără să ajute şi harul, la măsura desăvîrşită a libertăţii şi curăţiei. Căci de nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea, în zadar ar priveghea păzitorul, în zadar ostenitorul şi ziditorul.