Rezultate pentru „prezenţă”

Rugăciunea îl face pe om să stea în fața lui Dumnezeu. Prin simplul fapt de a ne așeza în prezența Lui, sufletul nostru începe să se lumineze și să se liniștească.

Sfânta Euharistie nu este posibilă în lipsa Bisericii, adică fără o comunitate care să-i cunoască caracterul și vocația unică, dragostea, adevărul, credința și misiunea (toate acestea sunt desăvârșite în Sfânta Euharistie). Mai precis, ea este Trupul lui Hristos. Sfânta Euharistie revelează Biserica în calitatea ei de comunitate dragoste pentru Hristos, dragoste în Hristos - ca misiune de a-i întoarce pe toți la Hristos. Biserica nu are alt scop, nu are o „viață religioasă" separată de lume, pentru că, în felul acesta, Biserica ar deveni un idol. Biserica este casa de unde fiecare dintre noi pleacă la serviciu și în care ne întoarcem cu bucurie pentru a găsi viața, fericirea şi bucuria, unde fiecare îşi aduce roadele muncii sale și unde totul este transfigurat în sărbătoare, libertate şi împlinire. Prezența, trăirea în această „casă", aflată deja în afara timpului, este ne schimbată, umplută de veşnicie, revelând veşnicia. Doar această prezență poate da sens și valoare vieții, poate raporta totul la această trăire și s-o desăvârşească. „Chipul acestei lumi trece", însă numai trecând, lumea devine, în cele din urmă, „lumea" propriu-zisă: O. un dar de la Dumnezeu, o bucurie ce vine din comuniunea cu forma, conținutul și imaginea acestei „lumi".

Veșnicia nu este negarea timpului, ci deplinătatea, însumarea și refacerea lui. Viața veșnică nu este ceea ce începe după viața aceasta trecătoare, ci este prezența eternă a întregii vieți. Creştinismul este o amintire binecuvântată; este înfrângerea timpului; este experiența veşniciei, aici şi acum. Toate religiile şi spiritualitățile care tind să anihileze timpul sunt pseudo-religii şi pseudo-spiritualități.

A fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu"; nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeiești, o revelație. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simțirea prezenței Sale şi bucuria pe care ne-o dă această prezență întotdeauna, oriunde, în toate.

Este o rânduiala a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place.

Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.