Rezultate pentru „singur”

- Să revenim însă în prezent, ca să vedem lucrurile bu-ne pe care nu le-ai văzut și pe care trebuie să le recunoști. De ce treci cu vederea sutele de aşezăminte sociale ale Bi-sericii? Cămine de bătrâni, creșe, orfelinate, școli, tabere, instituţii pentru femei abuzate, mame singure, burse de studii, spitale, case pentru cei fără adăpost... De ce nu te gândești la miile de cantine și la toți cei pe care îi sprijină și îi îmbracă Biserica? De ce nu îți îndrepţi privirea asupra celor deznădăjduiți, pe care i-a oprit de la sinucidere, la embrionii pe care i-a salvat de la avortare, la cuplurile cărora le-a salvat căsnicia sau la tinerii pe care i-a îndepărtat de droguri? Ştii câte persoane fără adăpost găsesc refugiu chiar în acest moment, când noi vorbim, aici, în Sfântul Munte? Ştii câte familii cu mulți copii primesc zilnic cecuri sau locuinţe gratuite? Dar principiul nostru este: „Să nu știe dreapta ta ce face stânga!", de aceea nu sunt da-te publicității toate acestea. Sunt de acord că Biserica are multe imobile, dar de ce nu îi recunoști și lucrarea socială? În final, și oamenii se simt în siguranță dacă Biserica prosperă, ştiind că întotdeauna le va fi alături în momente dificile.

Dacă nu putem să evităm impulsul sau gândul, care, într-un fel sau altul, vine și trece de zidurile cetății, adică pătrunde în mintea noastră, atunci să ne străduim să nu îl întreţinem. Ce vreau să zic prin asta? Să nu îl acceptăm, să nu îl primim. Să-l ignorăm, ca și cum ar fi cineva anti-patic. Iar dacă nici asta nu putem face, atunci să-i dăm un șut ca să plece înainte de a se „întovărăși” cu imaginația noastră. Ei bine, cea mai bună lovitură este invocarea nu-melui lui Iisus.

Îţi aduci aminte de cartea pe care ți-am dat-o, despre omul acela care căuta o cale de a se ruga permanent, până și în timpul somnului? Ştii de ce rugăciunea aceasta, „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", se numeşte rugăciunea inimii? Fiindcă, în final, în starea de desăvârşire, credinciosul ajunge să o rostească cu fiecare bă-taie a inimii. Acum aceste lucruri îți pot părea ca de pe altă lume, dar, crede-mă, sunt singura cale de a ajunge la sfinţenie în zilele noastre, când nu există martirii și persecuții.

Sigur, o să-mi spui – și pe bună dreptate –, „eu nu vreau să mă sfinţesc, vreau doar să pot să-mi liniștesc trupul".

Dar problema este că doar dacă te sfințești vei putea să biruieşti! Ce înseamnă a te sfinți? Duhul biruieşte trupul, şi sufletul se eliberează. Sufletul liber aleargă să îl afle pe Creatorul lui. De aceea ne luptăm noi, monahii, cu toate acestea. De aceea postim, de aceea priveghem, de aceea ne lipsim de plăceri și de tot ceea ce mulțumește trupul.

Când satana vede toate acestea, când vede că un om priveşte spre Dumnezeu, turbează și, fiindcă este duh și poate comunica cu noi doar prin intermediul duhului, fa-ce singurul lucru posibil pentru el. Care este acesta? Să pătrundă în cugetul nostru și să ne asalteze cu gânduri.

Cu gândul lăcomiei și al foamei atunci când postim, cu gândul desfrânării atunci când trăim în abstinenţă, al oboselii şi al trândăviei atunci când participăm la slujbe și cu mul-te alte gânduri despre care tu crezi că sunt propriile idei şi gânduri. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat! Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Fiindcă Hristos este singurul Care ne poate ocroti în fața atacului gândurilor celor rele. Fără ajutorul Lui nu putem să îl înfruntăm pe stăpânul întunericului.

Dacă te simți singur când ești singur, atunci ești într-o companie proastă.

Începe prin a salva lumea salvând un singur om; restul e romantism grandios sau politică

Și când nimeni nu te trezește dimineața, și când nimeni nu te așteaptă noaptea, și când poți face tot ce vrei. Cum numiți asta, libertate sau singurătate?

Un singur Dumnezeu, Tatăl Cuvântului viu, al înţelepciunii Sale substanţiale, al Virtuţii Sale, al Chipului Său veşnic născător desăvârşit al Celui desăvârşit, Tată al Fiului unic. Un singur Domn, singur ieşit din Cel Ce singur este, Dumnezeu din Dumnezeu, expresia şi chipul dumnezeirii, Cuvânt lucrător, Înţelepciune care cuprinde întregul univers şi virtute producătoare a întregii creaţii, Fiu adevărat al Tatălui adevărat, nevăzut din nevăzut, nestricăcios din nestricăcios, nemuritor din nemuritor, veşnic din veşnic.

Şi un Duh Sfânt care-şi are fiinţa din Dumnezeu şi a fost revelat, din Fiul, oamenilor; Chip al Fiului, desăvârşit din desăvârşit; viaţă, cauză a celor vii; sfinţenie care produce sfinţirea, în care se manifestă Dumnezeu Tatăl, carele e mai presus de toate întru toate, precum şi Dumnezeu Fiul carele este pretutindeni. Treime desăvârşită în glorie, eternitate, împărăţie nici împărţită, nici înstrăinată.

Nimic creat, deci, în Treime, nici sclav, nici introdus, ca neexistând, la început şi apărând mai apoi; căci nici Fiul n-a lipsit vreodată Tatălui, nici Duhul Fiului, ci neschimbabilă şi neschimbată a fost totdeauna aceeaşi Treime

Sufletul care s-a eliberat de robia patimilor este singurul care poate contempla cu adevărat frumusețea Creatorului său.

Există un singur remediu pentru dragoste: a iubi mai mult.

Ar putea spune cineva că filozoful acesta a fost îndemnat de iubirea de învăţătură şi de marea voinţă de a cunoaşte să osîndească atît de necruţător pe cei ce nu văd adăugîndu-se nici un folos din învăţătura de afară la cea care le vine acum din Evanghelie şi e nădăjduită să le vină, potrivit făgăduinţei nemincinoase, celor ce vieţuiesc conform ei. Căci aceia dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezu, să-l desăvîrşească şi să-l îndumnezeiască, iar învăţăturile de afară nu le pun deasupra celor pămînteşti, ci le numesc, după Pavel, înţelepciune trupească (2 Cor. I, 12) şi a veacului acestuia şi pe fruntaşii ei dintre elini, ca pe unii ce s-au folosit de şcoala zidirii cea de la Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, îi socotesc înţelepţi falşi şi neînţelepţi. De aceea filozoful s-a supărat că nu li se dă şi învăţaţilor în ale acelora cea mai mare cinste şi aceasta pentru că voia să fie şi el părtaş de ea. Căci pentru ea şi-a luat şi titlul de filozof şi numai rodul ei îl urmărea prin toată sîrguinţa sa. Este vorba de Varlaam.
Dar ce alt chip de slujire s-a ridicat împotriva "slujbei cuvîntătoare" (Rom. XII, 1), mai bine zis duhovniceşti, a noastre, adică a rugăciunii şi a celor ce o cinstesc pe ea mai mult decît orice şi se dedică ei întru linişte şi fără griji toată viaţa şi dau o mînă de ajutor prin experienţă celor ce sînt introduşi la această liturghie îngerească şi mai presus de lume ? Cine se împotriveşte în cuvînt celor ce aleg mai bine să tacă ? Cine pizmuieşte pe cei ce nu umblă cîtuşi de puţin după cinstire ? Cine, bizuindu-se pe trecut, se uită de sus la cei ce şed departe de stadion ? Iată că în luptele lui de mai înainte pentru filozofie, monahul şi filozoful s-a vădit ca duşman al monahilor, dar al celor ce trăiesc încă ; aici însă, folosindu-se de spusele părinţilor Bisericii ce s-au mutat la ceruri, spre răsturnarea cuvintelor lor, nu ştiu ce a păţit de a pornit o luptă nu mică.

Cei ce sînteţi stăpîniţi de dorul de a avea parte de mărita, dumnezeiasca şi luminoasa arătare a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos ; cei ce voiţi să primiţi în simţirea inimii focul cel mai presus de ceruri ; cei ce vă sîrguiţi să ajungeţi cu cercarea şi cu simţirea la împăcarea cu Dumnezeu ; cei ce aţi lăsat toate ale lumii, ca să aflaţi şi să agonisiţi comoara cea ascunsă în ţarina inimilor voastre; cei ce voiţi să vă aprindeţi încă de aici cu lumină candela sufletelor şi aţi lepădat toate cele de aici ; cei ce întru cunoştinţă şi cercare voiţi să cunoaşteţi şi să primiţi împărăţia cerurilor, aflătoare în lăuntrul vostru - veniţi să vă arăt ştiinţa vieţuirii paşnice sau cereşti, sau mai bine zis metoda care duce pe lucrătorul ei, fără osteneală şi fără multă sudoare, la limanul nepătimirii. E o metodă care nu se lasă speriată de nici o amăgire sau înfricoşare din partea dracilor, înfricoşîndu-se numai atunci cînd petrecem afară de viaţa pe care v-o înfăţişez, depărtaţi de ea prin neascultare. Aşa s-a întîmplat odinioară cu Adam, care, neavînd grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-1 pe acesta vrednic de crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a întunericului şi a stricăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de după el.