Rezultate pentru „stare”

Axion Estín la Protaton, în Kareia (numită astfel şi Karyótissa), „Iconoama" (Ikonómissa) și „Cucuzelita" (Kukuzélissa) de la Marea Lavră, la Vatoped: „Ctitorița" (Ktitórissa), „Atotîmpărăteasa" (Pantánassa), „Mângâie-toarca" (Paramythia), „Injunghiata" (Esfagméni), „Izvo-râtoarea de mir" (Eleovrýtissa sau Dohiárissa), „Împotri-vă-Glăsuitoarea" (Antifonítria) și „Cea Împuşcată" (Pyro-volithisa); „Portărița” (Portaítissa) la Ivíron; „Cea cu trei mâini" (Triherússa), „Cea care alăptează” (Galaktotrofú-sa), „Maica Domnului a Imnului Acatist" (Akathistu) și „Maica Domnului a preoților" (Papadiki) la Hilandar, „Maica Domnului a Imnului Acatist" (Akathistu) de la Dionisíu; „Cea din altar" (Vimatárissa), „Cea din Stylari" (Stylarini), „Cea Milostivă" (Eleúsa) şi „Ocrotitoarea nebiruită" (Foverá Prostasía), la Cutlumuş, la Pantocra-tor: „Stareţa" (Gheróntissa), la Zografu: „Ascultătoarea" (Epakúusa) şi „Înainte Vestitoarea" (Proanangheloméni), la Dohiariu, „Cea Grabnic Ascultătoare" (Gorgoypiko-0s), la Filoteu: „Dulcea Sărutare" (Glykofilúsa) şi „Stareţa” (Gheróntissa), la „Sfântul Pavel": „Izvorâtoarea de mir" (Myrovlýtissa), „Cea de pe insulă" (Nisiotissa), „Păzitoa-rea" (Fylátussa) şi „Maica Domnului «de la oglindă »" (tu Kathrefti); „Îndrumătoarea" (Odighitria), la Xenofont; „Cea milostivă" (Eleúsa) și „Cea de la arsana" (tu Arsaná), la Esfigmenu; la Constamonitu: cealaltă „Îndrumătoare" (Odighitria) şi „Împotrivă-Glăsuitoarea” (Antifonitria); la Rusikon, „Ierusalimiteana" (Ierosolymitissa); la Simo-nopetra, „Nădejdea celor deznădăjduiți” (Elpis ton Apelpisménon); la Grigoriu: „Cea care alăptează” (Galaktotro. fúsa), „Atotîmpărăteasa" (Pantánassa) şi „Maica Domnu-lui-Paleologhina" (Paleologhina); „Cea care lacrimează (Dakryrroúsa) şi „Cea care alăptează (Galaktotrofúsa) la schitul Sfântul Ilie; „Prodromița” (Prodromitissa), la schi-tul Sfântului Ioan Botezătorul; „Cea milostivă” (Eleúsa) la Kavsokalivia; „Maroudá" la schitul omonim al Mănăs tirii Hilandar; „Pururea Fecioara cea Milostivă" (Évsplah-ni Aipártheni) la schitul Tebaidei; la schitul Bogorodiţa, „Maica Domnului «a Tâmplarului»" (Xilurgú), la schi-tul Sfântul Pantelimon, „a Acatistului Bunei Vestiri”.

Dacă nu putem să evităm impulsul sau gândul, care, într-un fel sau altul, vine și trece de zidurile cetății, adică pătrunde în mintea noastră, atunci să ne străduim să nu îl întreţinem. Ce vreau să zic prin asta? Să nu îl acceptăm, să nu îl primim. Să-l ignorăm, ca și cum ar fi cineva anti-patic. Iar dacă nici asta nu putem face, atunci să-i dăm un șut ca să plece înainte de a se „întovărăși” cu imaginația noastră. Ei bine, cea mai bună lovitură este invocarea nu-melui lui Iisus.

Îţi aduci aminte de cartea pe care ți-am dat-o, despre omul acela care căuta o cale de a se ruga permanent, până și în timpul somnului? Ştii de ce rugăciunea aceasta, „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", se numeşte rugăciunea inimii? Fiindcă, în final, în starea de desăvârşire, credinciosul ajunge să o rostească cu fiecare bă-taie a inimii. Acum aceste lucruri îți pot părea ca de pe altă lume, dar, crede-mă, sunt singura cale de a ajunge la sfinţenie în zilele noastre, când nu există martirii și persecuții.

Sigur, o să-mi spui – și pe bună dreptate –, „eu nu vreau să mă sfinţesc, vreau doar să pot să-mi liniștesc trupul".

Dar problema este că doar dacă te sfințești vei putea să biruieşti! Ce înseamnă a te sfinți? Duhul biruieşte trupul, şi sufletul se eliberează. Sufletul liber aleargă să îl afle pe Creatorul lui. De aceea ne luptăm noi, monahii, cu toate acestea. De aceea postim, de aceea priveghem, de aceea ne lipsim de plăceri și de tot ceea ce mulțumește trupul.

Când satana vede toate acestea, când vede că un om priveşte spre Dumnezeu, turbează și, fiindcă este duh și poate comunica cu noi doar prin intermediul duhului, fa-ce singurul lucru posibil pentru el. Care este acesta? Să pătrundă în cugetul nostru și să ne asalteze cu gânduri.

Cu gândul lăcomiei și al foamei atunci când postim, cu gândul desfrânării atunci când trăim în abstinenţă, al oboselii şi al trândăviei atunci când participăm la slujbe și cu mul-te alte gânduri despre care tu crezi că sunt propriile idei şi gânduri. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat! Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Fiindcă Hristos este singurul Care ne poate ocroti în fața atacului gândurilor celor rele. Fără ajutorul Lui nu putem să îl înfruntăm pe stăpânul întunericului.

Un om îl poate înțelege pe altul care se află într-o stare duhovnicească mai joasă decât el, pentru că și el s-a aflat în acea stare. Nu poate înţelege însă pe cineva aflat într-o stare duhovnicească mai înaltă – lucru cunoscut monahilor. Iorgos nu era însă monah!

Un paradis teluric e întreaga peninsulă, iar ei parcă îl închipuie pe Adam cel dinainte de cădere! 

- Aici e raiul, aici, pe pământ! Aici e și iadul!, a zis Iorgos într-un astfel de moment de liniște și răgaz, la care Ilarion a răspuns:

- Asta e doar pregustare, doar încercare cu vârful limbii, ca să ne îndulcim. Adevăratul rai e atunci când Dumnezeu İşi face sălaș în sufletul tău. Atunci să vezi frumuseţe! E atâta frumuseţe, încât mintea nu o poate cuprinde și e gata să o ia razna.

Ştii ce au reuşit să facă monahii budişti prin asceză?, 1-a întrebat cu un aer de universitar. Până şi ritmul inimii pot să și-l încetinească intenționat și pot să ajungă în stare de moarte artificială. Dacă e să admir pe cineva, de ce tre-buie să admir monahii creştini, și nu pe cei budişti?

Măi, binecuvântatule, i-a răspuns dezamăgit Ilarion, pentru că monahii creştini tot ce fac este pentru Dum-nezeu, și nu pentru ei înşişi. Socotesc că tot ce reușesc se datorează și lui Dumnezeu, nu doar propriilor strădanii, aşa cum fac ceilalți. În acest fel te smerești și nu îți închi-pui lucruri care nu există! Nu doar postul și nevoinţa, ci și smerenia conduce la Dumnezeu. La ce folos să-mi opresc inima să bată dacă e să merg în iad?

Rugăciunea nu este doar cererea unor bunuri, ci o conversație familiară cu Dumnezeu. Cel care se roagă cum se cuvine nu cere lucruri pământești, ci Îl cere pe Dumnezeu Însuși.

Rugându-te tu cum trebue, ti se vor întâmpla astfel de lucruri, încât să ti se pară că ai dreptate să te foloseşti de mânie. Dar nu este nicio mânie dreaptă împotriva aproapelui. Căci de vei căuta vei afla că este cu putinţă să rândueşti lucrul bine şi fără mânie. Deci foloseşte-te de tot meşteşugul ca să nu izbucneşti în mânie.
Vezi ca nu cumva, părând că vindeci pe altul să fii tu însuti netămăduit şi să împiedeci rugăciunea ta.
Fugind de mânie, vei afla cruţare şi te vei dovedi înţelept şi vei fi între cei ce se roagă.
Înarmându-te împotriva mâniei, nu vei suferi niciodată pofta, căci aceasta dă mâncare mâniei; iar mânia turbură ochiul mintii, întinând starea rugăciunii.

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui pînă ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curaţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui — care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu — urmăresc cu toată sîrguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului, începutul lor în viaţa de liniştire este plînsul, ocărîrea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cît mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrînarea şi osteneala trupească, al căror sfîrşit deobşte este rîul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frîngerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfîrşitul este pacea din partea gîndurilor, aşa în aceia sfîrşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Ar putea spune cineva că filozoful acesta a fost îndemnat de iubirea de învăţătură şi de marea voinţă de a cunoaşte să osîndească atît de necruţător pe cei ce nu văd adăugîndu-se nici un folos din învăţătura de afară la cea care le vine acum din Evanghelie şi e nădăjduită să le vină, potrivit făgăduinţei nemincinoase, celor ce vieţuiesc conform ei. Căci aceia dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezu, să-l desăvîrşească şi să-l îndumnezeiască, iar învăţăturile de afară nu le pun deasupra celor pămînteşti, ci le numesc, după Pavel, înţelepciune trupească (2 Cor. I, 12) şi a veacului acestuia şi pe fruntaşii ei dintre elini, ca pe unii ce s-au folosit de şcoala zidirii cea de la Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, îi socotesc înţelepţi falşi şi neînţelepţi. De aceea filozoful s-a supărat că nu li se dă şi învăţaţilor în ale acelora cea mai mare cinste şi aceasta pentru că voia să fie şi el părtaş de ea. Căci pentru ea şi-a luat şi titlul de filozof şi numai rodul ei îl urmărea prin toată sîrguinţa sa. Este vorba de Varlaam.
Dar ce alt chip de slujire s-a ridicat împotriva "slujbei cuvîntătoare" (Rom. XII, 1), mai bine zis duhovniceşti, a noastre, adică a rugăciunii şi a celor ce o cinstesc pe ea mai mult decît orice şi se dedică ei întru linişte şi fără griji toată viaţa şi dau o mînă de ajutor prin experienţă celor ce sînt introduşi la această liturghie îngerească şi mai presus de lume ? Cine se împotriveşte în cuvînt celor ce aleg mai bine să tacă ? Cine pizmuieşte pe cei ce nu umblă cîtuşi de puţin după cinstire ? Cine, bizuindu-se pe trecut, se uită de sus la cei ce şed departe de stadion ? Iată că în luptele lui de mai înainte pentru filozofie, monahul şi filozoful s-a vădit ca duşman al monahilor, dar al celor ce trăiesc încă ; aici însă, folosindu-se de spusele părinţilor Bisericii ce s-au mutat la ceruri, spre răsturnarea cuvintelor lor, nu ştiu ce a păţit de a pornit o luptă nu mică.

Este cu neputinţă să fie cineva, sau să se facă, după fire, raţional, fără curăţie şi nestricăciune. Căci pe cea dintâi a pus stăpînire deprinderea neraţională, iar pe cea de a doua (pe nestricăciune), starea de stricăciune a trupului.