Rezultate pentru „trăi”

Câtă dreptate avea! A ajuns să constate lucrul acesta în Munte, când la început i-a considerat pe toți purtătorii de rasă fără ocupație, leneşi, unii cărora le place traiul bun, deşi a întâlnit fel de fel de monahi! Unii sunt foşti pro-fesori universitari sau oameni de știință care au lucrat la NASA şi au renunţat la slavă și bani, alții, meşteri şi artişti de neegalat, alții, medici și agronomi, alții, foști campioni sportivi și alții, simpli agricultori și pescari. Unii trăiesc în peşteri, iar alţii, în case cu sonerie la intrare și conexiune la internet. Unii poartă rase din material neşifonabil şi stră-lucitoare, alții, straie zdrenţuite. Unii mănâncă un pesmet pe zi, alții, până nu mai pot. Unii discută cu răbdare și îngăduinţă, în timp ce alții, dacă îi contrazici, sar cât colo. Unii îşi petrec întreaga zi la diverse ascultări și la rucode-lie, alții caută un loc cu umbră, ca să se ascundă. Aceleaşi diferenţe le întâlnești și la mănăstiri. Unele nu au nici mă-car lumină electrică, iar altele au antenă parabolică şi lift. Muntele e o adevărată contradicție, dar, după cum îi spu-sese şi Ilarion, „Dumnezeu îi iubeşte pe nebuni".

Măi, uitaţi de măsline, murături, calendar, canoane și chiar de Hristos, Care Însuși postea, dacă toate aces tea nu vă fac să vă simțiți bine! Ţineţi minte doar un sin-gur lucru, și fiecare zi pe care o trăiți o să fie una de post: niciodată să nu aveți în farfurie mai multă mâncare decât are cea mai săracă dintre cunoștințele voastre, oricât de bună ar fi acea mâncare!

Adevărul e că în privinţa aceasta s-a chinuit mult. Sata-na știe care este slăbiciunea, punctul slab în zidurile cetăţii fiecăruia, și într-acolo îşi îndreaptă săgeţile. Punctul slab al unora este mâncarea, al altora, somnul, pentru alții, partea pasională, pentru alții, traiul bun, unii au slăbiciunea mâniei, alții, pe cea a judecării celorlalți, alții sunt iubitori de bani. Acolo unde te doare, acolo te loveşte! Şi el a avut aceeași problemă ca și Iorgos, de aceea îi simțea suferinţa şi de aceea i-a şi dat răspuns. Mai ales în vremea în care a trăit în Australia, bărbat de doi metri, făcând cuceriri şi având admiratoare, trăise multe excese, într-un mediu to-lerant, unde nu era nevoie nici să te căsătorești cu prietena ta, nici să te ascunzi de familia ei, aşa cum se întâmpla pe insula lui. Și, când a venit în Sfântul Munte, toate ace-le experienţe au devenit un adevărat coşmar, îl sufocau. Fiindcă una este să te lupţi cu fapte ipotetice și alta, cu experienţe care şi-au făcut deja sălaș în memoria ta! Lupta era zilnică, serile erau grele, se înnopta greu, Îl ruga pe Dumnezeu să nu se mai facă niciodată noapte, să fie ca la Cercul Arctic, unde ziua durează șase luni.

Un părinte duhovnicesc l-a lămurit că rugăciunea nu este de ajuns, e nevoie să chinui trupul, să-l ostenești, ca să nu mai aibă pofte. Ergoterapie! Asta a făcut. Nu stătea o clipă. Toată ziua era în picioare, la ascultări.

[...]

Se oferea voluntar oriunde simțea că e vorba de efort și chin. Şi când trupul se revolta prin dureri, când pleoapele aveau nevoie de o cantitate mai mare de cafea ca să nu se închidă, atunci, ca prin magie, comunicarea cu Iisus de-venea mai bună, dobândea limpezime și patimile intrau într-o letargie hibernală. La început a crezut că acestea au murit, că au plecat pentru totdeauna, dar, imediat ce se mândrea cu victoria lui, reveneau și mai cumplit și era nevoie de și mai mult efort ca să le adoarmă.

Dacă nu putem să evităm impulsul sau gândul, care, într-un fel sau altul, vine și trece de zidurile cetății, adică pătrunde în mintea noastră, atunci să ne străduim să nu îl întreţinem. Ce vreau să zic prin asta? Să nu îl acceptăm, să nu îl primim. Să-l ignorăm, ca și cum ar fi cineva anti-patic. Iar dacă nici asta nu putem face, atunci să-i dăm un șut ca să plece înainte de a se „întovărăși” cu imaginația noastră. Ei bine, cea mai bună lovitură este invocarea nu-melui lui Iisus.

Îţi aduci aminte de cartea pe care ți-am dat-o, despre omul acela care căuta o cale de a se ruga permanent, până și în timpul somnului? Ştii de ce rugăciunea aceasta, „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", se numeşte rugăciunea inimii? Fiindcă, în final, în starea de desăvârşire, credinciosul ajunge să o rostească cu fiecare bă-taie a inimii. Acum aceste lucruri îți pot părea ca de pe altă lume, dar, crede-mă, sunt singura cale de a ajunge la sfinţenie în zilele noastre, când nu există martirii și persecuții.

Sigur, o să-mi spui – și pe bună dreptate –, „eu nu vreau să mă sfinţesc, vreau doar să pot să-mi liniștesc trupul".

Dar problema este că doar dacă te sfințești vei putea să biruieşti! Ce înseamnă a te sfinți? Duhul biruieşte trupul, şi sufletul se eliberează. Sufletul liber aleargă să îl afle pe Creatorul lui. De aceea ne luptăm noi, monahii, cu toate acestea. De aceea postim, de aceea priveghem, de aceea ne lipsim de plăceri și de tot ceea ce mulțumește trupul.

Când satana vede toate acestea, când vede că un om priveşte spre Dumnezeu, turbează și, fiindcă este duh și poate comunica cu noi doar prin intermediul duhului, fa-ce singurul lucru posibil pentru el. Care este acesta? Să pătrundă în cugetul nostru și să ne asalteze cu gânduri.

Cu gândul lăcomiei și al foamei atunci când postim, cu gândul desfrânării atunci când trăim în abstinenţă, al oboselii şi al trândăviei atunci când participăm la slujbe și cu mul-te alte gânduri despre care tu crezi că sunt propriile idei şi gânduri. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat! Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Fiindcă Hristos este singurul Care ne poate ocroti în fața atacului gândurilor celor rele. Fără ajutorul Lui nu putem să îl înfruntăm pe stăpânul întunericului.

Viața neexaminată nu merită trăită.

Trebuie să mori de câteva ori înainte să trăieşti cu adevărat.

Un singur Dumnezeu, Tatăl Cuvântului viu, al înţelepciunii Sale substanţiale, al Virtuţii Sale, al Chipului Său veşnic născător desăvârşit al Celui desăvârşit, Tată al Fiului unic. Un singur Domn, singur ieşit din Cel Ce singur este, Dumnezeu din Dumnezeu, expresia şi chipul dumnezeirii, Cuvânt lucrător, Înţelepciune care cuprinde întregul univers şi virtute producătoare a întregii creaţii, Fiu adevărat al Tatălui adevărat, nevăzut din nevăzut, nestricăcios din nestricăcios, nemuritor din nemuritor, veşnic din veşnic.

Şi un Duh Sfânt care-şi are fiinţa din Dumnezeu şi a fost revelat, din Fiul, oamenilor; Chip al Fiului, desăvârşit din desăvârşit; viaţă, cauză a celor vii; sfinţenie care produce sfinţirea, în care se manifestă Dumnezeu Tatăl, carele e mai presus de toate întru toate, precum şi Dumnezeu Fiul carele este pretutindeni. Treime desăvârşită în glorie, eternitate, împărăţie nici împărţită, nici înstrăinată.

Nimic creat, deci, în Treime, nici sclav, nici introdus, ca neexistând, la început şi apărând mai apoi; căci nici Fiul n-a lipsit vreodată Tatălui, nici Duhul Fiului, ci neschimbabilă şi neschimbată a fost totdeauna aceeaşi Treime

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Cei ce voiţi să rămîneţi cu mine, ascultaţi pentru Dumnezeu, şi fiecare să şadă în chilia lui în frica lui Dumnezeu. Şi nu dispreţuiţi lucrul vostru de mînă, pentru porunca lui Dumnezeu. Şi nu uitaţi de meditaţia voastră şi de rugăciunea neîncetată. Şi păziţi inima voastră de gînduri străine, ca să nu cugetaţi ceva despre vreun om sau despre vreun lucru al veacului acesta; ci totdeauna cercetaţi în ce înaintaţi şi siliţi-vă să vă îndreptaţi, rugînd pe Dumnezeu cu osteneala inimii şi cu lacrimi ca să vă ierte şi să vă păzească în viitor să nu mai cădeţi din acestea. În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gîndiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întîmpina în văzduh şi cum veţi răspunde lui Dumnezeu. Priviţi neîmpiedecat de mai înainte la înfricoşata zi a judecăţii şi a răsplătirii tuturor faptelor şi cuvintelor şi gîndurilor voastre, "Căci toate sînt goale şi descoperite ochilor Celui în faţa Căruia vom da socoteală" (Evr. 4,13).
Sfîntul Pahomie spune „Dacă cineva e împins cu grabă să vorbească şi să rîdă în locul unde se mănîncă, va lua certare (Gap. 9, P.G. 40
col. 948).
De se va întîmpla în timpul cântării şi al rugăciunii, sau în timpul citirii, să vorbească sau să rîdă cineva, trebuie să-şi dezlege îndată brîul şi, avînd capul plecat şi mîinile adunate, să fie dus înaintea altarului şi să fie certat de egumenul mînăstirii. Aceeaşi trebuie să se facă în adunarea fraţilor, cînd în acelaşi mod se adună să mănînce (Pahomie, P.G. 40, col. 948).
Fără o mare trebuinţă să nu vorbiţi în trapeză. Iar la Liturghie să nu îndreptaţi pe vreunul care cîntă, dacă nu va întreba acela ceva. în cursul săptămânii slujiţi în bucătărie în frica lui Dumnezeu, fără să părăsiţi meditaţia voastră. Peste tot să nu intre cineva în chilia fratelui său, nici să nu voiţi să vă vedeţi înainte de ora 6, nici să voiţi să cunoaşteţi lucrul de mînă al altora, de a lucrat fratele tău mai bine ca tine, sau tu mai bine ca el. Iar întîlnindu-vă în trecere, să nu vorbiţi în deşert, nici să nu îndrăzniţi orice, ci fiecare să ia aminte, în frica de Dumnezeu, la sine şi la lucrul său de mînă şi la meditaţie şi la sufletul său în ascuns. Iar cînd se isprăveşte Liturghia, sau cînd vă sculaţi de la mîncare, nu vă aşezaţi la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre lume, ci fiecare să intre în chilia lui şi să şi plîngă păcatele lui. Iar de se iveşte trebuinţa să vorbiţi împreună, vorbiţi foarte puţin, cu smerenie şi evlavie, gîndindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva, nici nu judecaţi pe cineva; nu dispreţuiţi pe cineva, nu cîrtiţi împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nici o minciună. Să nu voiţi să vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc.

Frica de Dumnezeu este începutul virtuţii. Iar despre ea se spune că e rodul credinţei şi se seamănă în inimă, cînd mintea se desparte de împrăştierea în lume, adunîndu-şi gîndurile ce rătăcesc din pricina împrăştierii, în cugetarea la viitoarea reaşezare. Căci nimic nu ajută mai bine pe cineva să pună temelia virtuţii, ca a se ţine pe sine străin de lucrurile vieţii şi a rămîne în legea luminii cărărilor celor sfinte şi drepte, pe care le-a amintit şi le-a numit psalmistul, în Duh. Căci anevoie se află vreun om care să poată purta cinstea aceasta, ba poate că nu se află peste tot vreunul, chiar de ar fi cineva deopotrivă cu îngerii. Şi aceasta din grăbita primire a schimbării, cum ar zice cineva.

Începutul căii vieţii stă în aceea ca mintea să cugete la cuvintele lui Dumnezeu şi să petreacă în sărăcie. Căci adăparea din acele cuvinte ajută la desăvîrşirea în sărăcie. Sau adăparea din cugetarea la cuvintele lui Dumnezeu îţi ajută la dobîndirea sărăciei. Iar dobîndirea sărăciei îţi dă odihnă, ca să dobîndeşti cugetarea la cuvintele lui Dumnezeu. Şi acestea două te ajută să urci în scurtă vreme treptele întregii zidiri a virtuţilor.