Rezultate pentru „trup”

Scriptura are un trup, un suflet și un duh. Trupul este sensul istoric, sufletul este sensul moral, iar duhul este sensul spiritual, cel care ne descoperă tainele lui Hristos.

Frumusețea adevărată este cea a sufletului, care se reflectă pe chip prin bunătate și seninătate. Nu împodobirea trupului contează, ci strălucirea Duhului din interior.

Când S-a întrupat și S-a făcut om, El a recapitulat în Sine lunga istorie a oamenilor și ne-a dăruit mântuirea, astfel încât ceea ce pierdusem în Adam — adică faptul de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu — să primim din nou în Iisus Hristos.

Cei ce voiţi să rămîneţi cu mine, ascultaţi pentru Dumnezeu, şi fiecare să şadă în chilia lui în frica lui Dumnezeu. Şi nu dispreţuiţi lucrul vostru de mînă, pentru porunca lui Dumnezeu. Şi nu uitaţi de meditaţia voastră şi de rugăciunea neîncetată. Şi păziţi inima voastră de gînduri străine, ca să nu cugetaţi ceva despre vreun om sau despre vreun lucru al veacului acesta; ci totdeauna cercetaţi în ce înaintaţi şi siliţi-vă să vă îndreptaţi, rugînd pe Dumnezeu cu osteneala inimii şi cu lacrimi ca să vă ierte şi să vă păzească în viitor să nu mai cădeţi din acestea. În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gîndiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întîmpina în văzduh şi cum veţi răspunde lui Dumnezeu. Priviţi neîmpiedecat de mai înainte la înfricoşata zi a judecăţii şi a răsplătirii tuturor faptelor şi cuvintelor şi gîndurilor voastre, "Căci toate sînt goale şi descoperite ochilor Celui în faţa Căruia vom da socoteală" (Evr. 4,13).
Sfîntul Pahomie spune „Dacă cineva e împins cu grabă să vorbească şi să rîdă în locul unde se mănîncă, va lua certare (Gap. 9, P.G. 40
col. 948).
De se va întîmpla în timpul cântării şi al rugăciunii, sau în timpul citirii, să vorbească sau să rîdă cineva, trebuie să-şi dezlege îndată brîul şi, avînd capul plecat şi mîinile adunate, să fie dus înaintea altarului şi să fie certat de egumenul mînăstirii. Aceeaşi trebuie să se facă în adunarea fraţilor, cînd în acelaşi mod se adună să mănînce (Pahomie, P.G. 40, col. 948).
Fără o mare trebuinţă să nu vorbiţi în trapeză. Iar la Liturghie să nu îndreptaţi pe vreunul care cîntă, dacă nu va întreba acela ceva. în cursul săptămânii slujiţi în bucătărie în frica lui Dumnezeu, fără să părăsiţi meditaţia voastră. Peste tot să nu intre cineva în chilia fratelui său, nici să nu voiţi să vă vedeţi înainte de ora 6, nici să voiţi să cunoaşteţi lucrul de mînă al altora, de a lucrat fratele tău mai bine ca tine, sau tu mai bine ca el. Iar întîlnindu-vă în trecere, să nu vorbiţi în deşert, nici să nu îndrăzniţi orice, ci fiecare să ia aminte, în frica de Dumnezeu, la sine şi la lucrul său de mînă şi la meditaţie şi la sufletul său în ascuns. Iar cînd se isprăveşte Liturghia, sau cînd vă sculaţi de la mîncare, nu vă aşezaţi la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre lume, ci fiecare să intre în chilia lui şi să şi plîngă păcatele lui. Iar de se iveşte trebuinţa să vorbiţi împreună, vorbiţi foarte puţin, cu smerenie şi evlavie, gîndindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva, nici nu judecaţi pe cineva; nu dispreţuiţi pe cineva, nu cîrtiţi împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nici o minciună. Să nu voiţi să vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc.

Iţi laud, prea iubite frate, îndemnul tău, îţi fericesc binecuvîntatul şi iubitorul tău suflet, pentru sîrguinţă adevărată în cele bune şi frumoase. Căci se cade a fi lăudată virtutea de a cerceta cu atîta osteneală şi de a lăuda cu sinceritate pe fericitul şi cu adevărat vrednicul-de-Dumnezeu — părintele nostru, cel cu nume de dar al lui Dumnezeu. Pentru că din lauda acestui fericit, se naşte şi iubirea de Dumnezeu şi de viaţa adevărată. Căci lauda, după fericitul Grigorie, e pricinuitoare de rîvnă, iar rîvna, de virtute. Şi virtutea, de fericire. Deci trebuie să ne bucurăm şi să ne împreună-bucurăm de această propăşire a ta. Căci te dovedeşti mergînd pe urmele aceluia care a urmat pilda celui blînd şi smerit cu inima; a aceluia care, privind la lepădarea lui Petru şi a celor împreună cu el, s-a dezbrăcat aşa de mult de orice împătimire de cele văzute şi s-a predat pe sine aşa de mult faptelor celor plăcute lui Dumnezeu, încît, cum bine ştii, a spus către Mîntuitorul:"Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie" (Mt. 19, 27).
De aceea, desăvîrşindu-se în scurtă vreme, împreună cu Dumnezeu, a împlinit ani mulţi, nu petrecînd în pustiuri şi în munţi văzuţi, nici stăpînind cu putere peste fiara mîncătoare de trupuri, ci îmbrăţişînd pustiul sufletului şi rîvnind să se apropie de munţii veşnici, ştiind să lumineze în chip minunat şi călcînd peste şerpi şi scorpii ucigătoare de suflete. Iar la aceste biruinţe s-a învrednicit să ajungă în scurtă vreme cu ajutorul lui Hristos, prin tăgăduirea cu bărbăţie a voii sale. Căci aceasta i-a deschis calea nerătăcitoare a părinţilor, care i-a făcut sarcina lui fericită şi uşoară şi jugul cel mîntuitor şi blînd, blînd cu adevărat.

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui pînă ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curaţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui — care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu — urmăresc cu toată sîrguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului, începutul lor în viaţa de liniştire este plînsul, ocărîrea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cît mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrînarea şi osteneala trupească, al căror sfîrşit deobşte este rîul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frîngerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfîrşitul este pacea din partea gîndurilor, aşa în aceia sfîrşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Ar fi trebuit ca noi, cei ce, potrivit cuvintelor dumnezeieşti, sîntem învăţaţi de Dumnezeu (1 Tes. 4, 9) şi purtăm înscrisă în inimă, în chip negrăit, legea cea nouă (2 Cor. 3, 2—3), mai luminoasă ca un sfeşnic, şi sîntem cîrmuiţi de Duhul cel bun şi atotdrept, ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos (Rom. 8, 17), să vieţuim asemenea îngerilor şi să nu avem nevoie să fim învăţaţi de cineva, ca să cunoaştem pe Domnul. Dar depărtarea noastră de la bine şi abaterea spre rău, de la cea dintîi răsărire a părului şi, împreună cu aceasta, pizma cumplitului Veliar şi tirania lui neîmpăcată împotriva noastră a sădit în noi pornirea să ne depărtăm în chipul cel mai rău de poruncile mîntuitoare şi îndumnezeitoare şi să ne lăsăm duşi spre prăpăstiile pierzătoare de suflet; iar ceea ce e şi mai jalnic, (este faptul că), ne-a stîrnit să cugetăm şi să lucrăm chiar împotriva noastră. Drept urmare, potrivit cuvântului dumnezeiesc, "nu este nimeni care înţelege, nu este nimeni care să caute pe Dumnezeu"- (Ps. 13, 2). Căci, îndată ce ne-am abătut de la calea cea dreaptă, ne-am făcut netrebnici (Ps. 13, 3) şi, de aceea, în întregime trupuri (Fac. 6, 3). Iar lipsindu-ne de harul luminător şi dumnezeiesc, avem nevoie să ne îndemnăm şi să ne ajutăm unii pe alţii spre cele bune

Ar putea spune cineva că filozoful acesta a fost îndemnat de iubirea de învăţătură şi de marea voinţă de a cunoaşte să osîndească atît de necruţător pe cei ce nu văd adăugîndu-se nici un folos din învăţătura de afară la cea care le vine acum din Evanghelie şi e nădăjduită să le vină, potrivit făgăduinţei nemincinoase, celor ce vieţuiesc conform ei. Căci aceia dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezu, să-l desăvîrşească şi să-l îndumnezeiască, iar învăţăturile de afară nu le pun deasupra celor pămînteşti, ci le numesc, după Pavel, înţelepciune trupească (2 Cor. I, 12) şi a veacului acestuia şi pe fruntaşii ei dintre elini, ca pe unii ce s-au folosit de şcoala zidirii cea de la Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, îi socotesc înţelepţi falşi şi neînţelepţi. De aceea filozoful s-a supărat că nu li se dă şi învăţaţilor în ale acelora cea mai mare cinste şi aceasta pentru că voia să fie şi el părtaş de ea. Căci pentru ea şi-a luat şi titlul de filozof şi numai rodul ei îl urmărea prin toată sîrguinţa sa. Este vorba de Varlaam.
Dar ce alt chip de slujire s-a ridicat împotriva "slujbei cuvîntătoare" (Rom. XII, 1), mai bine zis duhovniceşti, a noastre, adică a rugăciunii şi a celor ce o cinstesc pe ea mai mult decît orice şi se dedică ei întru linişte şi fără griji toată viaţa şi dau o mînă de ajutor prin experienţă celor ce sînt introduşi la această liturghie îngerească şi mai presus de lume ? Cine se împotriveşte în cuvînt celor ce aleg mai bine să tacă ? Cine pizmuieşte pe cei ce nu umblă cîtuşi de puţin după cinstire ? Cine, bizuindu-se pe trecut, se uită de sus la cei ce şed departe de stadion ? Iată că în luptele lui de mai înainte pentru filozofie, monahul şi filozoful s-a vădit ca duşman al monahilor, dar al celor ce trăiesc încă ; aici însă, folosindu-se de spusele părinţilor Bisericii ce s-au mutat la ceruri, spre răsturnarea cuvintelor lor, nu ştiu ce a păţit de a pornit o luptă nu mică.

Este cu neputinţă să fie cineva, sau să se facă, după fire, raţional, fără curăţie şi nestricăciune. Căci pe cea dintâi a pus stăpînire deprinderea neraţională, iar pe cea de a doua (pe nestricăciune), starea de stricăciune a trupului.

Vieţuirea călugărească este un arbore cu coroană înaltă şi foarte roditor. Rădăcina lui este înstrăinarea de toate cele trupeşti ; ramurile sînt neîmpătimirea sufletului şi lipsa oricărei alipiri de lucrurile de care s-a depărtat ; iar rodul lui îl constituie dobîndirea virtuţilor, dragostea îndumnezeitoare şi bucuria neîntreruptă din acestea. "Căci roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea" şi cele următoare.