Rezultate pentru „vin”

Voi, toți cei care vă declarați atei și areligioși, aveți ceva în comun - adversarul vostru este doar Hristos, nu Mohamed, nici Buda, nici lehova! Și pun rămășag că în fiecare Vinere Mare mănânci în mod ostentativ carne.

Expresia jenată a lui Iorgos a ţinut loc de răspuns pen-tru Teofil, care a continuat cu același avânt:

De ce nu mergi în mod ostentativ de ramadan să mănânci porc într-o moschee? De câte ori te-ai certat cu iehovişti, cu musulmani sau cu cei care, de dragul modei, se ocupă cu yoga, guru sau mai știu și eu cu ce altceva? Pe lângă aceștia de ce treci fluierând indiferent?

Dacă aş merge la vreo moschee să fac aşa ceva, nu aş ieși viu de acolo, răspunse Iorgos, zâmbind fără rost.

Deci eşti „contra" doar acolo unde te simți în sigu-ranță. Adică alături de Hristos și de Biserica Lui! Ce-ea ce nu înţeleg însă și mă depășește complet este de ce te preocupă ceva care nu-ţi place. Nici mie nu-mi pla-ce opera, dar nu mă duc în fața Operei să fac gălăgie! Şi crezi că strămoșii noştri civilizaţi, a căror atitudine o tot propovăduiești, aveau față de religia semenilor lor o atitu-dine ca a ta?

Îmi vorbeşti atâta timp despre logică, dar uiți că Dumnezeu cere credintă. Este imposibil să-L accepţi pe Dumnezeu prin rațiune, pentru că El nu poate fi cuprins de mintea omenească. Așa L-au căutat occidentalii, de aceea au pierdut drumul. Dacă crezi în El, atunci pretu-tindeni Îl vei vedea și o să ți se pară de neconceput ori-ce punere la îndoială a existenței Lui! Arăți credinţă la auzul unor cuvinte de dragoste din partea unei femei şi alergi după ea ca un căţeluş; la promisiunile unui politi-cian, și îl ovaționezi de la balcon; la reclama unui produs inutil, și îl cumperi şi ignori logica, care te poate opri să faci greşeala asta. Cu „bună credinţă" accepți orice bârfă și orice informație exagerată, dar în privința lui Dumne-zeu vrei dovezi! Ei, dacă vrei dovezi, trebuie mai întâi să crezi în El! Doar dacă nu cumva ai tu dovada inexistenţei Lui, pe care o susții! Desigur, Dumnezeu îți poate arăta El o dovadă a existenței Lui, dar tot trebuie să ai mintea și ochii deschişi, ca să nu o ignori sau să o consideri „noroc" ori „coincidenţă"! Altminteri, aşteaptă câteva milioane de ani până când ştiinţa o să dea răspunsuri de neclintit la toate nedumeririle omului ca să îl anuleze pe Dumnezeu. Dar ai grijă, ca nu cumva ultima şi cea mai mare descope-rire a științei să fie existenţa lui Dumnezeu!

Nu interpreta greşit! Fanatic nu este cel care face o anumită alegere, oricât ar fi de extremă părerea sa în ochii celorlalți. Suntem liberi și avem dreptul să decidem în privința propriei vieți, atâta vreme cât nu le facem rău celorlalți prin alegerile noastre. Cine însă nu suportă părerea diferită a celuilalt și încearcă să-l reducă la tăcere sau să îi impună cu forța propria părere, acela este fanatic, și asta nu este doar convingerea mea.

Ceea ce trebuie menționat, ca un excepțional privilegiu al călugărilor athoniți, este faptul că trupul celui plecat rămâne, până la îngroparea sa, moale și flexibil, spre deosebi re de trupurile tuturor morților, care devin, fără excepție, tari şi rigide.

Adevărul e că în privinţa aceasta s-a chinuit mult. Sata-na știe care este slăbiciunea, punctul slab în zidurile cetăţii fiecăruia, și într-acolo îşi îndreaptă săgeţile. Punctul slab al unora este mâncarea, al altora, somnul, pentru alții, partea pasională, pentru alții, traiul bun, unii au slăbiciunea mâniei, alții, pe cea a judecării celorlalți, alții sunt iubitori de bani. Acolo unde te doare, acolo te loveşte! Şi el a avut aceeași problemă ca și Iorgos, de aceea îi simțea suferinţa şi de aceea i-a şi dat răspuns. Mai ales în vremea în care a trăit în Australia, bărbat de doi metri, făcând cuceriri şi având admiratoare, trăise multe excese, într-un mediu to-lerant, unde nu era nevoie nici să te căsătorești cu prietena ta, nici să te ascunzi de familia ei, aşa cum se întâmpla pe insula lui. Și, când a venit în Sfântul Munte, toate ace-le experienţe au devenit un adevărat coşmar, îl sufocau. Fiindcă una este să te lupţi cu fapte ipotetice și alta, cu experienţe care şi-au făcut deja sălaș în memoria ta! Lupta era zilnică, serile erau grele, se înnopta greu, Îl ruga pe Dumnezeu să nu se mai facă niciodată noapte, să fie ca la Cercul Arctic, unde ziua durează șase luni.

Un părinte duhovnicesc l-a lămurit că rugăciunea nu este de ajuns, e nevoie să chinui trupul, să-l ostenești, ca să nu mai aibă pofte. Ergoterapie! Asta a făcut. Nu stătea o clipă. Toată ziua era în picioare, la ascultări.

[...]

Se oferea voluntar oriunde simțea că e vorba de efort și chin. Şi când trupul se revolta prin dureri, când pleoapele aveau nevoie de o cantitate mai mare de cafea ca să nu se închidă, atunci, ca prin magie, comunicarea cu Iisus de-venea mai bună, dobândea limpezime și patimile intrau într-o letargie hibernală. La început a crezut că acestea au murit, că au plecat pentru totdeauna, dar, imediat ce se mândrea cu victoria lui, reveneau și mai cumplit și era nevoie de și mai mult efort ca să le adoarmă.

Dacă nu putem să evităm impulsul sau gândul, care, într-un fel sau altul, vine și trece de zidurile cetății, adică pătrunde în mintea noastră, atunci să ne străduim să nu îl întreţinem. Ce vreau să zic prin asta? Să nu îl acceptăm, să nu îl primim. Să-l ignorăm, ca și cum ar fi cineva anti-patic. Iar dacă nici asta nu putem face, atunci să-i dăm un șut ca să plece înainte de a se „întovărăși” cu imaginația noastră. Ei bine, cea mai bună lovitură este invocarea nu-melui lui Iisus.

Îţi aduci aminte de cartea pe care ți-am dat-o, despre omul acela care căuta o cale de a se ruga permanent, până și în timpul somnului? Ştii de ce rugăciunea aceasta, „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", se numeşte rugăciunea inimii? Fiindcă, în final, în starea de desăvârşire, credinciosul ajunge să o rostească cu fiecare bă-taie a inimii. Acum aceste lucruri îți pot părea ca de pe altă lume, dar, crede-mă, sunt singura cale de a ajunge la sfinţenie în zilele noastre, când nu există martirii și persecuții.

Sigur, o să-mi spui – și pe bună dreptate –, „eu nu vreau să mă sfinţesc, vreau doar să pot să-mi liniștesc trupul".

Dar problema este că doar dacă te sfințești vei putea să biruieşti! Ce înseamnă a te sfinți? Duhul biruieşte trupul, şi sufletul se eliberează. Sufletul liber aleargă să îl afle pe Creatorul lui. De aceea ne luptăm noi, monahii, cu toate acestea. De aceea postim, de aceea priveghem, de aceea ne lipsim de plăceri și de tot ceea ce mulțumește trupul.

Când satana vede toate acestea, când vede că un om priveşte spre Dumnezeu, turbează și, fiindcă este duh și poate comunica cu noi doar prin intermediul duhului, fa-ce singurul lucru posibil pentru el. Care este acesta? Să pătrundă în cugetul nostru și să ne asalteze cu gânduri.

Cu gândul lăcomiei și al foamei atunci când postim, cu gândul desfrânării atunci când trăim în abstinenţă, al oboselii şi al trândăviei atunci când participăm la slujbe și cu mul-te alte gânduri despre care tu crezi că sunt propriile idei şi gânduri. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat! Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Fiindcă Hristos este singurul Care ne poate ocroti în fața atacului gândurilor celor rele. Fără ajutorul Lui nu putem să îl înfruntăm pe stăpânul întunericului.

Așa s-a întâmplat odată când Iorgos nu a mai suportat să audă cum ateii erau numiți „bolnavi duhovniceşte" și a reacționat zicând:

- Nu înţeleg uşurinţa cu care e numit cineva „bolnav duhovniceşte". Adică noi, cei care nu credem, ce suntem? Legume duhovniceşti? Poți să-mi explici lucrul ăsta?

- E foarte simplu! Dacă auzi cuvintele dumnezeieşti cu desfătare și mulțumire, ești sănătos duhovniceşte. Da-că nu, eşti bolnav! Ca cineva căruia i se dau cele mai bune mâncăruri, dar nu are poftă de mâncare fiindcă este bolnav trupeşte.

Scopul cel mai înalt al omului este să devină cât mai asemănător cu Dumnezeu, prin curățirea minții și prin practicarea virtuților care ne apropie de Lumina Neapropiată.

Rugăciunea nu este doar cererea unor bunuri, ci o conversație familiară cu Dumnezeu. Cel care se roagă cum se cuvine nu cere lucruri pământești, ci Îl cere pe Dumnezeu Însuși.

Într-adevăr viața e scurtă, dar nu pentru că așa o primim, ci pentru că așa ne-o facem. Nu suntem niște nevoiași la cheremul ei, ci pur și simplu risipitori. Bogățiile uriașe, regești, când ajung în mâinile unui stăpân nechibzuit, se împrăștie într-o clipă. Dimpotrivă, oricât ar fi de modeste, dacă sunt încredințate unui paznic bun, sporesc cu timpul. La fel și existența noastră se întinde mult pentru cel care și-o chivernisește cum se cuvine.

De brevitate vitae