Rezultate pentru „cădea”

Odată ce prin harul bunului Dumnezeu ne-am lepădat de satana şi de lucrurile lui şi ne-am unit cu Hristos în baia naşterii de-a doua, şi acum, iarăşi, prin făgăduinţa monahală, să păzim poruncile Lui. Aceasta o cere dela noi nu numai îndoita făgăduinţa, ci şi datoria firească. Căci fiind zidiţi la început de Dumnezeu „buni foarte", aceasta şi trebue să fim. Chiar dacă păcatul, furişându-se din neatenţia noastră, a adus în noi starea potrivnică firii, dar am fost rechemaţi iarăşi prin mulţimea milei Dumnezeului nostru şi am fost înoiţi cu patima Celui fără de patimă. Cu preţ am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, fiind izbăviţi de vechea neascultare venită nouă dela părinţi. De aceea, dacă ne facem drepţi, nu este nici un lucru mare. Mai de grabă a cădea din dreptate este ceva jalnic şi vrednic de osândă.

Cei înţelepţi trebue să-şi amintească necontenit că răbdând mici şi scurte necazuri în vieaţă, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea cel ce se luptă cu patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă cu sufletul şi să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelele trupului sunt arme ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.

Un frate îi zice avvei Pimen: Ori de câte ori cad în vreun păcat nenorocit, cugetul mă roade și mă învinuiește: De ce ai căzut? Bătrânul îi răspunde: Oricând, la orice oră ar cădea cineva în greșeală, dacă spune: Am greșit, îndată se liniștește.

Un frate l-a întrebat pe avva Kronios: Ce să fac împotriva uitării care îmi înrobește mintea și nu mă lasă să-mi dau seama până când nu mă aduce la păcat? Bătrânul zice: Când păgânii au pus mâna pe chivot, din pricina faptelor rele înfăptuite de fiii lui Israel, l-au târât până în locașul zeului lor, Dagon, care îndată a căzut la pământ (în bucăți). Fratele întreabă: Și ce înseamnă aceasta?

Bătrânul i-a zis: Dacă (demonii) ajung să-i înrobească omului mintea prin propriile sale apucături, i-o vor târî până când i-o vor aduce deasupra unei patimi nevăzute. Dacă, în locul acela, mintea se va întoarce și-L va căuta pe Dumnezeu, îndată patima va cădea și se va spulbera. Căci este scris: Când te vei întoarce suspinând, atunci vei fi salvat și-ți vei da seama unde erai.

Avva Ioan a zis că un călugăr a intrat odată în extaz și a văzut trei monahi stând pe țărmul mării. Dinspre țărmul celălalt a venit un glas zicându-le: Luați aripi de foc și veniți la mine. Doi dintre ei au făcut întocmai și au zburat spre celălalt țărm, în timp ce al treilea a rămas pe loc și a început să plângă și să strige. În cele din urmă i s-au dat și lui aripi, dar nu de foc, ci slabe și vlăguite. Tot cădea în valuri și se ridica și cu multe chinuri a reușit să ajungă până la țărm. Așa este și generația noastră (de călugări): zboară nu cu aripi de foc, ci cu aripi slabe și vlăguite.