Rezultate pentru „cazan”

Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda isvorâtă din slavă. Şi întâmpinând-o duhul curviei, printr'o rânduiala nevăzută, o închide într'o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători cari, purtând încă urmele boaiei într'ânşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înaintând în virtute, să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar înoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne* şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru.

După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la vieaţă se şi strică, aşa dela patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n'a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de-a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el şi căzând ca într'o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului.

Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe, sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de îa ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla înafară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

Odată, un mirean am mers cu fiul său la avva Sisoe, pe Muntele avvei Antonie, dar pe drum s-a întâmplat că fiul a murit. Tatăl nu s-a tulburat, ci l-a luat în brațe și l-a dus, cu credință, la bătrân, căzând amândoi la pământ, ca și cum ar fi fost închinăciune, ca să fie binecuvântați. După aceea tatăl s-a sculat, la lăsat pe fiul la picioarele bătrânului și a ieșit afară.

Bătrânul, crezând că i se închina, îi zice: Ridică-te și du-te afară, căci nu știa că e mort. Copilul s-a ridicat îndată și-a ieșit. Văzându-l, tatăl său a înlemnit, apoi a intrat și s-a prosternat înaintea bătrânului spunându-i toată povestea. Dar bătrânul s-a întristat, căci nu voise să facă minunea. Atunci ucenicul său i-a cerut mireanului să nu mai povestească nimănui până la săvârșirea din viață a bătrânului.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: Spune-mi un cuvânt. El îi zice: Când cazanul e pus pe foc, nici musca, nici târâtoarele nu se pot atinge de el; când se răcește, atunci se pun deasupra lui. Așa și călugărul: cât timp se ține de lucrările duhovnicești dușmanul nu se poate atinge de el.