Rezultate pentru „liniștit”

Trebue să-ţi curăţeşti cu desăvârşire mintea prin liniştire şi să-i dai o lucrare duhovnicească neîntreruptă. Căci precum ochiul pătrunde în cele supuse simţurilor şi se minunează de vedere, aşa şi mintea curată pătrunde în cele inteligibile şi e răpită de vederea duhovnicească de care nu mai poate fi desfăcută. Şi cu cât se goleşte mai mult prin linişte de patimi şi se curăţeşte, cu atât se învredniceşte mai mult de cunoştinţă. Iar desăvârşită este mintea atunci, când calcă peste cunoştinţa fiinţială şi se uneşte cu Dumnezeu. Căci având demnitatea împărătească, nu mai sufere să fie săracă, nici nu mai e ispitită de poftele de jos, chiar de i-ai oferi toate împărăţiile.

Deci dacă vrei să ajungi la toate aceste virtuţii, fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume şi umblă cu râvnă pe calea Sfinţilor, ţineţi înfăţişarea neîngrijită, haina pătată şi smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meşteşug, mersul fără slavă deşartă, glasul netocmit, vieţueşte în sărăcie, lasă-te dispreţuit de toţi, iar mai presus de toate păzeşte-ţi mintea, grijeşte de trezvie, stărueşte în toate strâmtorările şi păstrează toate bunătăţile pe cari le ai neştirbite, şi ia aminte la tine cu deamănuntul, ca să nu primeşti niciuna din plăcerile ce vor să intre. Căci patimile sufletului se potolesc prin liniştire; iar întărîtate şi mâniate se sălbătăcesc şi mai tare şi-i silesc pe cei ce le au să păcătuiască şi mai mult, precum rănile trupurilor, sgâriate şi descojite, se fac anevoe de tămăduit.

Cuvântul fără rost încă poate despărţi mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simţurile ascultând de ei. Numai lupta şi frica mare pot păzi sufletul. Deci trebue să te desparţi de toată lumea şi să rupi sufletul de afecţiunea faţă de trup, şi să te faci fără oraş, fără casă, fără lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblător după câştig şi după schimburi, nepriceput în lucruri omeneşti, smerit la cugetare, împreună pătimitor, bun, blând, liniştit, gata să primeşti în inimă întipăririle venite din cunoştinţa dumnezeească. Căci nici în ceară nu se poate scrie, dacă nu sau netezit mai'nainte trăsăturile, aflate în ea. Acestea ne învaţă marele Vasile.

Când vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce s'a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într'o simplă contemplaţie a ta şi va fugi dela tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s'a ridicat la înălţime. Iar dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi mai mult cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe pământ1) şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare, turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească? Căci trebue să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei cari s'au curăţit şi văd întru câtva înţelesurile întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi chiar dacă aflând-o dela alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebue să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al nostru. In felul acesta ne vom folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul celorlalte gânduri necurate.

Este un drac ce se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate, djn sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, cari tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă. Trebue deci ca monahul să observe acest gând de unde vine şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca, după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s'a ameţit de prea multe convorbiri, să fie iară de veste atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, cari întinează şi mai tare strălucirea stării lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec, cum înfiripă convorbiri în minte şi în ce chip puţin câte puţin vrea să o împingă la moarte; căci va fugi dela noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi isprăvească lucrarea, ca aflând cu deamănuntul tot lucrul pe care l-a meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu cuvântul şi să-l alungăm. Dar fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind tulburată, nu poate urmări cu deamănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine însuţi de cele ce ţi s'au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristării şi cum s'au petrecut acestea. Invaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i întâi urmezi. Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie deabinelea, vădeşte-l îndată ce se apropie şi desvălue cu cuvântul locul dintâi în care a intrat şi al doilea şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul dela tine. Căci este cu neputinţă să stea, fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac începe aci urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.

Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale, grăbeşte spre înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea. Fă-te ca un neguţător priceput, care le cearcă pe toate cele folositoare liniştei şi pe toate căile pune stăpânire pe cele liniştitoare şi de folos acestui scop. Te sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te face să te bucuri numai de folosul liniştei. Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie pe cele din pustie; „că iată, zice Sfântul, m'am depărtat fugind şi m'am sălăşluit în pustie". De este cu putinţă, în niciun chip să nu te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic bun pentru petrecerea ta. „Am văzut, zice iarăşi Sfântul, fărădelege şi pricire în cetete". Aşadar caută locurile netulburate şi singuratice şi să nu te înfricoşezi de ecoul lor. Chiar năluciri dela draci de vei vedea acolo, să nu te înspăimânţi, nici să fugi, lepădând alergarea ce îţi e spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică şi vei vedea măririle lui Dumnezeu: ajutorul, purtarea de grijă şi toată cunoştinţa spre mântuire. „Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe Cel ce mă mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de furtună". „Pofta vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu pofta strică mintea cea fără de răutate". Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greşală şi stăi cu aşezământ în chilia ta.

Când mi-am dat seama că totul depinde de mine, m-am liniştit.

Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa.

Avva Foca, din chinovia avvei Theognios, primatul Ierusalimului, zicea: Când eram la Sketis, s-a nimerit, la Chilii, un avvă pe nume Iacob cel tânăr, iar tatăl său după trup îi era și părinte duhovnicesc. La Chilii existau două biserici, una a credincioșilor, aici mergea el, și alta a dezbinaților. Cum avva Iacob avea harul smereniei, toată lumea îl iubea, și cei care aparțineau bisericii, și dezbinații. Ortodocșii îi ziceau: Fii atent, avva Iacob, să nu te înșele dezbinații și să te atragă în comunitatea lor. La fel ziceau și dezbinații: Ai grijă, avva Iacob, stând laolaltă cu dyfiziții, îți pierzi sufletul, căci sunt nestorieni și nu slujesc adevărul.

Avva Iacob, fiind un om neprefăcut, strâns între vorbele celor două părți și nedumerit, s-a dus să-l întrebe pe Dumnezeu. S-a ascuns într-o chilie liniștită din afara lavrei, îmbrăcat în hainele sale de îngroapăciune, ca și cum ar fi urmat să moară, căci părinții egipteni au obiceiul să-și păstreze până la moarte levitonul, în care sunt îmbrăcați atunci, când primesc sfânta schimă și culionul și cu ele sunt îngropați. Numai duminica le poartă, la sfânta împărtășanie, după care le scot repede. Așadar, s-a dus în chilia aceea, s-a rugat lui Dumnezeu și, slăbit de post, a căzut la pământ și-a rămas acolo zăcând. Povestea că multe a mai pătimit în acele zile din partea demonilor, mai ales cu mintea.

După ce au trecut 40 de zile, vede un copil venind spre dânsul foarte vesel, zicându-i: Avva Iacob, ce faci aici? Iluminat dintr-o dată și prinzând putere de la viziune, a vorbit: Stăpâne, Tu știi ce-am. Unii îmi zic: Nu părăsi biserica, alții: Dyfiziții te înșeală, iar eu, nedumerit și neștiind ce să fac, am venit aici. Atunci Domnul îi răspunde: E bine unde ești. Și odată cu aceste cuvinte s-a trezit în fața ușilor sfintei biserici a ortodocșilor după Sinod.

Altădată, a intrat ucenicul său, Zaharia, și l-a găsit în extaz (n.n. Avva Silvan), cu mâinile întinse spre cer. A închis ușa și-a ieșit. Apoi s-a întors la ceasurile al șaselea și al nouălea și l-a găsit tot așa. La ceasul al zecelea a bătut iar, a intrat, la găsit liniștit și l-a întrebat: Ce-ai avut azi, părinte? El a zis: Am fost bolnav, copile. Dar ucenicul i-a îmbrățișat picioarele și a zis: Nu te las până când nu-mi spui ce ai văzut. Bătrânul îi zice: Am fost răpit la cer și-am văzut slava lui Dumnezeu. Am stat acolo până acum și acum am fost lăsat să mă întorc.

Un frate, nedreptățit de un alt frate, s-a dus la avva Sisoe și îi zice: Am fost nedreptățit de fratele cutare și vreau să-mi fac singur dreptate. Bătrânul a început să-l roage zicând: Nu face asta, copile, lasă dreptatea în seama lui Dumnezeu. Dar el zicea: Nu sunt liniștit până când nu mă răzbun. Bătrânul i-a zis: Să ne rugăm, frate. Apoi s-a sculat și a zis: Dumnezeule, nu mai avem nevoie de Tine, fiindcă ne putem face singuri dreptate. Auzind acestea, fratele a căzut la picioarele bătrânului și i-a spus: Nu mă mai răzbun pe frate, iartă-mă, avva.

Avva Pavel, meșterul, și Timotei, fratele său, locuiau împreună la Sketis. De multe ori izbucnea cearta între dânșii. Într-o zi avva Pavel zice: Cât o s-o mai ținem așa? Avva Timotei răspunde: Fii bun, când eu mă reped la tine, rabdă-mă, și când tu te repezi la mine te rabd eu. Și făcând așa au trăit liniștiți tot restul zilelor lor.